Una dintre cele mai distinse figuri ale familiei Mocioni, care şi-a făcut un ideal din emanciparea românilor bănăţeni, a fost Andrei Mocioni (1812 -1880). Acesta se trăgea din ramura familiei care s-a stabilit la Foeni şi a fost un bun cunoscător al problemelor bănăţene din secolul al XIX-lea. A fost un susţinător al cauzei româneşti şi a militat atât pentru emanciparea religioasă de sub tutela ierarhică a bisericii sârbe, cât şi împotriva tendinţelor de deznaţionalizare manifestate în plan politic şi administrativ. Andrei Mocioni s-a numărat printre cei care, la vremea respectivă, cereau „drepturi egale politic, naţional şi confesional pentru toate popoarele din Imperiul Habsburgic”.
Debutul în politică
Născut la 27 iunie 1812, Andrei, fiul lui Ioan Mocioni, şi-a făcut studiile la Pesta, unde a absolvit dreptul în 1832. Era, totodată, un bun cunoscător al limbii latine, franceze, germane, maghiare, sîrbe şi macedo-române. În 1836, la doar 24 de ani, a fost numit vice-notar la prefectura comitatului Torontal iar pentru seriozitatea şi competenţa de care a dat dovadă a fost în scurt timp înaintat ca „proto-jude districtual” în acelaşi comitat. Într-un context politic în care un liberalism de sorginte occidentală susţinut de Kossuth Lajos se confrunta cu un curent care susţinea conservatorismul istoric progresist şi era promovat de Széchenyi István, Andrei Mocioni era adeptul celui de-al doilea. El susţinea că supremul scop al românilor trebuie să fie conservarea elementului naţional iar progresul trebuie să fie moderat şi introdus succesiv, cu consimţământul autorităţii de stat, pentru a fi folositor şi durabil. A reuşit să se impună în faţa locuitorilor comitatului iar la alegerile pentru dieta convocată în 1847 la Pozsony (Bratislava) a asigurat alegerea fratelui său Petru Mocioni ca prim reprezentant al comitatului Torontal, în ciuda faptului că românii erau minoritari între celelalte naţionalităţi ale comitatului.
Militant pentru autonomia Banatului
Familia a avut de suferit în timpul revoluţiei paşoptiste, când, după ce s-au alăturat curentului național, situându-se, totodată, de partea Habsburgilor, au fost siliţi să-şi părăsească domeniul iar bunurile le-au fost prădate. Au revenit abia un an mai târziu, după capitularea revoluţionarilor la Şiria. După înfrângerea revoluției, a fost numit comisar suprem districtual al Banatului și s-a străduit să găsească soluții pentru doleanțele românilor, dar a demisionat din funcție o dată cu instituirea politicii absolutiste a imperiului, în semn de protest. În ciuda posturilor înalte și a recompenselor personale oferite de curtea vieneză, atât Andrei Mocioni cât și fratele său, Petru, s-au retras definitiv din serviciul statului în 1856. În 1858, Petru Mocioni a fost asasinat de portarul casei sale din Pesta, pe care îl apostrofase în urma mai multor plângeri ale locatarilor, spunându-i că nu-l mai ține în slujba sa, dar mulți contemporani ai săi au considerat că a fost vorba de un asasinat politic.
Andrei Mocioni s-a retras la Foeni și a continuat să pledeze pentru egala îndreptățire politică, națională și confesională a popoarelor din Imperiul Habsburgic. După înfrângerea austriecilor în bătăliile de la Magenta și Solferino, în 1859, s-a pus problema reorganizării monarhiei și în ,,senatul imperial sporit”, în care îi reprezenta pe românii bănățeni ca și consilier imperial extraordinar, Alexandru Mocioni a avut ocazia de a-și expune aceste principii.
A fost cel care a înaintat împăratului un memoriu pentru autonomia Banatului, aducând argumente istorice, naționale și administrative. Propunerea sa a stârnit multă agitație iar în noiembrie 1860 a avut loc la Timișoara o adunare a românilor care să se pronunțe asupra situației Banatului Timișean și a Voivodinei Sârbești, provincia creată după revoluția pașoptistă. Adunarea a decis constituirea unui căpitanat român al românilor bănățeni dar dorința lor nu a fost luată în considerare, pe motiv că provincia nu se poate administra singură. În urma acestei decizii, Andrei Mocioni a prezentat împăratului o petiție cu peste 12.000 de semnături prin care se cerea încorporarea Banatului în Principatul Transilvaniei dar voința românilor bănățeni a fost nesocotită și de această dată iar împăratul a decretat reanexarea provinciei la Ungaria.
Sprijinitor al reînființării Mitropoliei Ardealului
Devenit adeptul unei atitudini pasiviste, prin care contesta autoritatea dietei maghiare asupra românilor bănățeni, Andrei Mocioni a renunțat la mandatul obținut, după ce, în 1861, fusese ales ca deputat al Lugojului, rămânând credincios principiilor sale politice și naționale dar ulterior și-a reconsiderat poziția, îmbrățișând tactica activistă, și s-a implicat împreună cu frații săi, Antoniu și Gheorghe Mocioni, în viața parlamentară. În acei ani, preocupările sale s-au îndreptat spre problema eliberării bisericii române ortodoxe de sub ierarhia sârbească și cea a refacerii mitropoliei Ardealului. El a făcut parte și din delegația care s-a prezentat la Viena pentru a cere împăratului biserică națională și mitropolie autonomă. Mitropolia Ardealului, înființată în 24 decembrie 1864 sub conducerea lui Andrei Șaguna, a fost, în parte, și rezultatul eforturilor lui Andrei Mocioni. Tutela sârbească asupra bisericii ortodoxe române a încetat, o parte a românilor ortodocși au fost încorporați în eparhia Aradului și alta la episcopia din Caransebeș, nou înființată.
Preocupări filantropice
Alături de alți membri ai familiei, Andrei Mocioni a susținut mulți tineri români, finanțându-le studiile la școli din țară și străinătate. În 1863, când Banatul a fost lovit de o mare secetă urmată de o cumplită foamete, Andrei Mocioni a hrănit pe domeniul lui 400 de familii și s-a îngrijit de nutreț pentru vitele acestora, a intermediat obținerea unor ajutoare bănești de la Viena dar și de la București pentru a-i sprijini pe bănățeni. A susținut, de asemenea, apariția ziarului “Albina” la Viena și apoi la Pesta, convins de necesitatea unei publicații naționale și independente care să imprime o direcție politicii românești. Recunoașterea meritelor sale a venit din Vechiul Regat, atunci când, prin decretul din aprilie 1866 al Locotenenței Domnești, se înființa “Societatea Literară Română”, cu membri din toate provinciile locuite de români. În această societate, care ulterior avea să devină Academia Română, el a fost chemat, împreună cu Vincențiu Babeș, să reprezinte Banatul. Bolnav fiind, s-a săvârșit din viață în 5 mai 1880 și a fost înmormântat în capela familiei din Foeni, slujba fiind oficiată de protopopul Meletie Dreghici.
Foto – wikipedia, ploiaadecuvinte.blogspot.com
