Tiberiu Giucă ne cântă cât e noaptea de lungă, iar ziua ne cântă în timp ce desenează. Știe cântece frumoase, vechi, despre prietenie, despre iubire, despre frumos. Am tot vrut să-l întreb, încă din Timișoara, cum e cu vița-i verde iedera, azi am gasit răgazul să povestim despre toate câte nu le-am povestit până acum.
Dana Sarmeș: Personajele întrupate de tine prin desen au ceva supra-ființial. Au acea liniște și împăcare cu destinul.
Tiberiu Giucă: Sunt eu, draga mea. Toate personajele mele sunt eu, sau ceva din mine. Eu nu mă mai tem. De ce m-aș teme. Veșnicia nu mi se potrivește mie. Eu sunt trecător. Aș vrea să mai stau pe aici prin lume numai fiindcă mai am povești pentru voi. Sunt încă multe nespuse. Vezi tu, draga mea, de aceea desenez tot timpul. Eu va spun povești. Unele sunt frumoase, altele înspăimântătoare. Când mi-e urât de lume, cânt. Și parcă se limpezește așa totul, lumea, parcă se face mai bună.
Desenele lui Tiberiu Giucă sunt despre eternul omenesc, interioarele omului, spusele omului, memoriile omului şi temerile. Pe scurt, este un epos în care se caută cuvântul, fiinţarea şi prietenia. Muzicalitatea liniei şi epicitatea culorilor conturează un desen optimist, al celebrării setei pasionante de comunicare, desen despre chintesenţa unei relaţionări profunde între oameni, relaţionare care nu cedează nicicum, fiindcă acolo unde umanitatea noastră desparte, anghelicitatea noastră apropie, nu-i aşa. Un desen despre cât cântărim, care ne sunt penumbrele, care derapajele, turpitudinile de toate calibrele, gândurile inavuabile, ştiind că suntem recuperabili şi că adapostim un suflet bun. Desenele sale sunt suma tuturor variantelor comprehensive a lui „ a vorbi” depăşindu-te, definindu-te, mereu spre un noi extins, fără postularea unui interval vid între eu şi înger.
Un asemenea conglomerat de trăiri la limita superioară a prieteniei.
Linia lui Tiberiu Giucă are un asemenea prestigiu încât se poate dispensa de culoare, se distinge printr-o formidabilă exigenţă, se construieşte, se construieşte trudnic până la epuizare, fără argumente palpabile, fără motiv şi abia în acest fel începe să fie puternică, adevărată, matură şi lasă loc de manifestare a suprasensibilului. Ca prim efect al compoziţiei, contopirea cerescului cu pământescul are dinamica unui parcurs existenţial, de la un început de cale spre lumină, de jos înspre sus, pe o invizibilă scară a lui Iacob, când absorbiţi de puritatea absolutului, când decăzuţi în prozaic. Credinţa este un drum, moartea este un drum, prietenia şi ea este un drum, gestualitatea conversării este un drum. Iniţiatice toate, armonioase şi… uneori… albastre.
Foto: Cosmin Ioachim Damian
