Mi-a fost dat să aud de nenumărate ori lamentări prin cercurile muzicale autohtone. Cele care sună invariabil pe calapodul „pentru a cânta muzică în România trebuie să fii cât mai comercial cu putinţă“. Să ai texte cât mai stupide, căci asta se dă la radio, acordurile muzicale să fie cât mai simple pentru că publicul aşteaptă oricum nişte decolteuri adânci şi piţipoance care nu ştiu ce e un arpegiu. Există o întreagă armată de muzicieni frustraţi. Neînţeleşi. Care dau vina pe mass – media care bombardează publicul cu hituri din categoria „gumă de mestecat“.
Conform acestei logici, lumea e tot mai plictisită şi nu mai are standarde. Şi totuşi. Şi în oraşul nostru se întâmplă lucruri frumoase. O grămadă. Aşa, la repezală doar, în ultima perioadă am avut un performance cu Danielle de Picciotto (co – fondatoarea festivalului Love Parade) şi Alexander Hacke (Einstürzende Neubauten), la Timishort. Sau un concert în sala mare a Teatrului Naţional, cu Burning Table. Exemplele pot continua. Ideea e că Timişoara are multe festivaluri interesante şi cântări aşijderea. Numărul oamenilor care merg pe drumul lor şi pun bazele unor manifestări interesante, e tot mai măricel. Frustraţii tind să-şi explice problemele de percepţie a realităţii prin aceste lamentări fără rost, prin a da vina asupra manelizării poporului, prin zicala conform căreia „nu au cui să cânte“. Poate fi şi ăsta un mod de gândire, dar şi mai corect ar fi să încercăm să schimbăm. Mentalităţi, prejudecăţi şi alte chestiuni din acestea. Desigur, nu e tocmai uşor, dar oamenii nu s-au tembelizat în masă. E nevoie de metode alternative pentru a ajunge la sufletul lor. Soluţia e aşadar una simplă: cântaţi! Gata cu lamentările să vină cântările!
