Mă doare-n cot de politică, iar oamenii politici reușesc să-mi stârnească fix două reacții: indiferență sau dezgust. Asta pentru că am impresia că cei mai mulți dintre ei, odată ajunși pe-o funcție, trăiesc în lumea lor (și a „prietenilor” pe care trebuie să-i „servească”). În palatul lor de cleștar. În coloana lor oficială, dacă-mi permiteți, cu șofer și antemergător cu girofar. Coloana oficială, acel loc de basm din care realitatea se vede cu totul altfel decât o vedem noi. Sau nu se vede deloc.
Dacă un administrator e bun, nici n-ar trebui să știi că e acolo. Ce fain ar fi să avem aleși care să-și facă pur și simplu treaba, fără circ.
Însă țara în care trăim nu prea permite asta, iar acest lucru a fost vizibil inclusiv în aceste zile „tehnocrate”.
În mare parte, aleșii, indiferent din ce partid provin, s-au nivelat dintr-un punct de vedere: trebuie să-și urle „reușitele”, pentru că altfel nu le-ar observa nimeni, iar asta spune totul despre ei. Cum ar fi dacă niciun politician n-ar da nicio declarație, lăsând doar să se vadă cum se renovează spitale, se construiesc autostrăzi, cresc salarii, scad prețuri? Să observi miraculos că traficul prin oraș e fluid la orice oră? Dar nu, ei trebuie să-și zbiere așa-zisele „succesuri”, pentru c-așa-i la noi. Iar dacă cineva pune o întrebare (legitimă) care umbrește cumva reușitele (fanteziste), atunci fiecare administrator, fie că-i primar liberal sau premier social-democrat, are aceeași reacție: ești cu ceilalți, mă subminezi, n-ai înțeles nimic, pui în pericol siguranța națională, te-au pus șefii.
Desigur, toate potențialele realizări menționate mai sus sunt invocate periodic, să zicem o dată la patru ani, de absolut toți politicienii, de la guvern până la cea mai mică primărie. Însă, de cele mai multe ori, realitatea din teren îi contrazice. Nesimțita. Sigur e plătită de ceilalți.
