Suntem în 16 decembrie 2015 și, astăzi, de dimineață, am văzut în stație la Piața 700 o femeie cu un ochi vânăt. Mergea cu capul sus și își căra resemnată plasa cu mâncare. Nu știu nimic sigur, dar după forma vânătăii, era cauzată de un pumn. La 26 de ani de la Revoluție nu pot să nu mă întreb: pentru ce s-a murit?
Toţi ne spun că pentru libertate. E adevărat, la Revoluţie aveam doar trei ani. Ce pot să ştiu eu despre regimul comunist în afară de poveştile părinţilor mei sau de istorisirile auzite de la alţii? Nimic. Eu știu doar despre „libertatea” asta în care trăim noi. Sau în care ni se spune că trăim. Dar ce înseamnă libertatea dincolo de a nu fi asuprit de un regim comunist? Când mă uit în jur observ că libertățile noastre au ajuns poveri.
În jurul meu e plin de femei care nu sunt mulţumite de corpul pe care îl au de la natură și simt nevoia să își facă operații sau să trăiască într-o veșnică dietă. Pentru ce, vă rog, aveți nevoie de silicoane, de injecții în buze sau de sprâncene tatuate? Pentru ce, dacă avem 1,60 metri înalţime, ne dorim să avem 1,80 și 50 de kg şi trăim complexate? Pentru că asta ne-au arătat revistele şi asta vedeţi că iubesc bărbaţii. Asta s-a promovat ca fiind frumos și toți cei care nu intră în aceste standarde pică în categoria oamenilor urâți. Și se urăsc. Oamenii se urăsc, ăsta e simplul adevăr, cred, pe care îl vedem în jur dacă ne uităm cu atenţie.
Apoi, fuga după bani. Da, și asta e o libertate a noastră. Obsesia de a avea ultimul model de Iphone, ultimul model de mașină, o casă ca în filme. Şi pentru toate astea, muncim, facem credite şi devenim sclavi. Sclavi în plata unui credit care de fapt e constituit din nişte cifre tastate pe un calculator. Dar ne simţim liberi. Pentru faptul că poţi să înjuri un guvern și cineva nu îţi pune o puşcă la cap înseamnă că eşti un om liber? Eu cred că nu. Din ceea ce văd eu, noi avem o sclavie autoimpusă, sclavia de a ne ridica la nişte standarde false impuse de societate. Și, chiar dacă trăim liberi, am ajuns să ne urâm. De asta nici nu e nevoie să fim conduși, căci nu mai suntem periculoși, fiind prinși în a trăi nefericiţi pentru a-i impresiona pe alții, care la rândul lor fac acelaşi lucru.
