Tăcerea mișeilor a semnat, încă o dată, condamnarea la moarte a eroilor din ’89. 26 de ani de la Revoluție. 26 de ani de democrație chinuită, adaptată și reinventată, reformată și deformată. 26 de ani de schimbări de generație, de fotolii politice, de președinți și premieri și un singur rezultat. Trist și abominabil. Clasarea.
Să ne reamintim puțin bilanțul dureros și să încercăm să îl punem în balanță cu nepăsarea politicienilor, a reprezentanților legii, a organelor de stat, cărora le-au trebuit zeci de ani ca să descopere nimicul. 709 morţi, 2.198 de răniţi, dintre care 1.855 împuşcaţi, şi 924 de reţinuţi. Pe lângă aceste cifre, să adaugăm familiile, soții și soțiile, fii și ficele lăsați în urmă de eroii libertății. Peste toți și peste toate s-a așternut tăcerea mișelească a unui sistem putred de incompetență, de nepăsare. Nimeni, nici un magistrat, care a avut în mâini dosarul ani de zile, nu a putut să își asume o sentință justă pentru cei lăsați să trăiască în continuare cu multe semne de întrebare.
Procurorii militari din Parchetul instanţei supreme au clasat dosarul Revoluţiei din decembrie 1989, în octombrie anul acesta. În ordonanţa de clasare, PICCJ arată că, din cauza oboselii şi a stresului, s-au tras focuri de armă între militari.
Exact. Ca într-o parodie americană, la Revoluție, militarii se împușcau între ei, iar singurul vinovat pentru cele întâmplate este, desigur, răposatul. Spun procurorii că „folosindu-se de pârghiile puterii absolute pe care o deţinea în partid şi în stat, Nicolae Ceauşescu, cu aprobarea Comitetului Politic Executiv al Partidului Comunist Român, a acţionat, încă de la început, pentru reprimarea brutală a manifestaţiilor, dispunând implicarea unor forţe supranumerice şi eterogene, aparţinând miliţiei, securităţii şi armatei. În baza deciziilor şi ordinelor primite de la nivel central, conducerea politică şi militară locală, sub directa coordonare a unor factori de conducere politică şi militară de la nivel central, a luat măsuri pentru punerea în executare a acţiunii de reprimare şi a ordonat intervenţia forţele de ordine, care a avut ca rezultat uciderea, rănirea prin împuşcare, vătămarea corporală şi reţinerea unui număr mare de persoane”. Cine sunt, însă, toți acei oameni din „conducerea politică și militară locală” (cu excepția lui Stănculescu și Chițac, nu am prea auzit de alte condamnări mediatizate), procurorii nu mai știu să ne spună, pentru că, nu-i așa, e imposibil de aflat.
Pe dosarul Revoluției nu s-a așternut praful sau uitarea, ci o complice muncă asiduă, de 26 de ani, care a îngropat, pentru totdeauna, adevărul.
