Mă bucur că se renovează și se recondiționează lucruri în Timișoara, chiar dacă poate unele modificări nu sunt pe gustul meu. Frumusețea e subiectivă. Însă lucrările de mântuială nu. Ori sunt făcute bine, ori nu. Bineînțeles, un lucru poate fi făcut și „oarecum bine”, dar atunci n-are rost să ne lăudăm cu el.
Lucrările de reabilitare din centrul istoric, declarate încheiate, cu surle și trâmbițe, de către autorități, în decembrie, numai terminate nu par să fie. În cel mai pur stil românesc, întâi facem, apoi spargem ca să remediem.
Și asta nu e OK decât dacă facem ceva nemaiîntâlnit, dacă inventăm gaura la macaroană. Dar nu, e un proiect de reabilitare, patronat de autorități locale, unde te aștepți ca totul să fie pus la punct în detaliu înainte de a începe munca efectiv.
Scoatem niște piloni din Piața Unirii (care nici nu-i gata încă), pentru că nu ne-am gândit și la accesul echipajelor de urgență. Piața Libertății a fost pavată, după care pavajul a fost „atacat” în mai multe rânduri, ba pentru copacii obligatorii, ba pentru stâlpii pentru iluminatul public. Bilele menite să restricționeze accesul mașinilor au fost mutate cel puțin o dată. Pe mai multe străzi din Cetate (alea care n-au fost asfaltate) se înlocuiesc deja pietrele ciobite, la câteva săptămâni de la „inaugurare”, în timp ce pe strada Vasile Alecsandri chiar Autoritatea a spus că pavajul n-a fost pus chiar OK și va fi refăcut.
Asta nu înțeleg cei care se bat cu pumnu’-n piept că „uite câte am făcut!”. Pe lângă CE faci (asta e altă discuție, din nou, subiectivă), mai contează și CUM faci.
