Am tot mai des atacuri de oroare în care nu mă mai regăsesc locului. Orașul nu-mi mai aparține, străzile nu mai sunt cele pe care am copilărit, bordurile știrbe parcă vor să muște din picioarele mele, pietrele mă împiedică intenționat, casele cad peste mine când trec. Nu îmi mai recunosc locul. Mă panichez. Mi-e frică. Aș vrea să pot strânge de mână pe cineva și să-i spun atât: „mi-e frică”.
Iar cineva să mă liniștească. „Va fi bine. E vis”.
Nu e.
Exercițiu de imaginație: Faceți abstracție de faptul că sunteți părinți de copii mici entuziasmați la semnale luminoase. Faceți un pas în spate și amintiți-vă cum a arătat centrul orașului nostru de sărbători. Cât de hidos. Ca un monstru cu milioane de capete mici, meschine, gata să muște orice ochi, orice zâmbet întors spre el. Mi-am dat seama târziu că întorceam pur și simplu capul când treceam prin zonă. Bine că a trecut, mi-am spus, zilele trecute.
Urmează altele.
Am impresia că trăim într-o buclă în care facem alegeri proaste, nu ni le asumăm și nici nu ripostăm când e cazul. Ne pregătim să alegem din nou un eșec. Spunem că „așa e viața” și continuăm să viețuim printre limacși.
Mă întreb ce caut aici. De ce nu sunt lângă cei de-un sânge cu mine, plecați peste un ocean și niște țări. Mă întreb de ce nu pot să încetez să iubesc niște rădăcini închistate în asfalt, de ce nu vreau să îmi iau oxigenul dintr-un loc mai puțin poluat și categoric mai civilizat.
Cred că aștept să mă ia cineva de mână, să mă sărute pe gât și să îmi spună că visez urât.
