Timișoreanul Bogdan Munteanu are 36 de ani, scrie proză, dar nu se întreține din asta, ci dintr-un job part-time, în IT. Așa se prezintă pe pagina sa de autor. A ajuns la a treia carte. E importantă și e editată de o editură mare, Nemira. E mândru. E un tip simpatic, care obișnuia să aibă părul mai lung și creț, dar a renunțat la el. Și a scris ”Ai uitat să râzi”. Mărturisea undeva că i s-a reproșat chestia asta, că ar fi uitat să râdă, însă toți cei care-l cunoaștem chiar superficial, știm că nu e deloc așa. Primăvara aceasta cartea, care se găsește online, pe site-ul editurii Nemira, sau în librării, va fi prezentată într-un turneu național, în principalele orașe.
Bogdan Munteanu a publicat două volume de povestiri (Vals pe fire de păianjen – Ed. Limes, 2010, și Bine te-am rătăcit, Incognito! – Ed. Limes, 2011). A publicat proză și în reviste (Dilema veche, Orizont, Luceafărul, Zona literară, Tiuk, Subcapitol etc.) și antologii (Cele mai frumoase proze ale anului – Ed. Adenium, 2014, Cărţi, filme, muzici şi alte distracţii din comunism – Ed. Polirom, 2014, Prietenii despre care nu mai ştii nimic – Ed. Brumar, 2012). Poate fi citit și pe Bookaholic, în seria „Part-time printre oameni”.
Pentru cititorii PRESSALERT.ro, Bogdan Munteanu a răspuns la câteva întrebări.
Cine ești și de ce scrii?
Sunt Bogdan, un tip de 36 de ani. Am început să cochetez cu scrisul acum opt ani, când am umplut câteva foi cu niște bazaconii. Din fericire, m-am simțit grozav, tocmai ce-mi apăruseră primele fire albe și descoperisem, după o sută de ani, un nou hobby. De ce scriu? Pentru că, de câțiva ani încoace, am ajuns să cred că la asta mă pricep cel mai bine. Și pentru că-mi plac oamenii.
De ce ți-ai tuns buclele?
M-a convins bunică-mea, tot râdea de mine că am plete cărunte. Când a văzut noul look, a spus mă băiete, acuma semeni cu portaru’ ăla de la fotbal. Cu cine, cu Stelea? am întrebat. Nu, nu cu Stelea. Cu ăla, cu Rică Răducanu. Și a râs iar. Glumesc. A fost o vară călduroasă și gata.
Ai situații preferate? Poate un desert sau ceva?
Am situații preferate. Poate un desert sau altceva.
Se spune că ți s-a reproșat că ai fi uitat, și tu, să râzi.
Ha, frumos, ai găsit poemul prietenului meu, Marius Aldea! Ok, apare un vlăjgan de doi metri care se ceartă cu surdo-muții în autobuz și care are o problemă – a uitat să râdă, dar poezia e a lui Aldea, nu a vlăjganului!
Revenind la lucruri foarte serioase, ar fi interesant să ne spui cum ai ajuns să fii publicat de Nemira.
Este una din cele mai importante edituri de la noi.
Anul trecut, în toamnă, am fost invitat la una dintre întâlnirile seriei de evenimente Lectura de joi, care se desfășoară în București, la Biblioteca Metropolitană. Am acceptat invitația, am citit din cartea de povestiri aflată atunci în manuscris. Toate bune și frumoase. Și cu o finalitate neașteptată – în public s-a aflat și managerul general al editurii Nemira, Ana Nicolau, care mi-a propus, imediat după lectură, să trimit manuscrisul la editură, pentru a fi evaluat. După două-trei săptămâni, am primit răspunsul oficial. Cartea a apărut la începutul lui martie, iar colaborarea cu echipa Nemira a fost, e și acum, excelentă.
Te naști scriitor sau devii?
La 17 ani eram sportiv de performanță, jucam baschet în divizia B, la echipa din orașul meu natal, Arad. Am abandonat sportul ca să fiu sigur că o să intru la facultate. Am ales să-nvăț istoria, eram convins (ha ha) că voi fi un avocat bun. În sfârșit, după ce mi s-a acrit de voievozi, am trecut la mate și fizică, am intrat la Politehnică. După 10 ani m-am apucat de scris. Se poate spune că m-am născut sportiv și avocat, dar am devenit IT-ist și scriitor. Cred că devenirea asta ține, în primul rând, de disponibilitatea de a munci. De un lucru sunt sigur: eu n-aș fi devenit scriitor dacă nu mi-ar fi plăcut să stau cu nasu-n cărți, la fel cum n-aș fi fost IT-ist dacă nu m-ar fi atras să butonez ore-n șir. După câteva sute de pagini (sau de clicuri), când închideam cartea (sau compul) simțeam, știam, că am câștigat.
Ai uitat să râzi e a treia carte din carieră. Cum o simți comparabil cu celelalte două?
Scrisul poate fi un hobby, publicarea unei cărți, nu. Mie nu mi-a păsat de chestia ăsta până la Ai uitat să râzi. Ai uitat să râzi e o carte muncită.
Ce te inspiră sau cine te inspiră? (nu-mi dau seama cum e mai corect)
Oamenii. Și alți scriitori. Oameni și ei. E singurul răspuns pe care nu doresc să-l schimb de la un interviu la altul.
Cum scrii? Ai un tipic anume?
Merg în cafenea. Comand cafea. Scot o țigară, din obișnuință, o bag la loc, în pachet. Pornesc laptop-ul, deschid Word-ul, îmi pocnesc degetele, ai de capu’ meu, ce-o să scriu acuma, îmi spun. Și-ncep. Și scriu. Dacă simt că-s în formă, că nu tocesc tasta Delete, mă-nfierbânt. Înfierbântarea asta mă ține în priză 3-4 ore. Apoi vine bucuria, odată cu nerăbdarea de a scrie din nou. Seara, oricât de obosit aș fi, simt că n-aș vrea să dorm, ci să fie dimineață, s-o iau iar de la capăt. Nu scriu niciodată acasă, între patru pereți. Când mă pregătesc de scris, liniștea e apăsătoare, mă inhibă. Trăiască zumzăiala!
Ți-e frică de ceva?
De priveghiuri și înmormântări. De neputință.
Într-un fel, schimbi lumea, ca scriitor. Ții lecturi publice și mai ales mergi, de câte ori ai ocazia, să le vorbești elevilor. Ce urmărești?
Mulți cititori, unii dintre ei împătimiți, evită să participe la întâlnirile cu scriitori, nu se (mai) simt în largul lor la, să zicem, lansările de carte în cadrul cărora cărțile sunt prezentate ca la școală, iar autorii, deși sunt acolo, par la fel de inabordabili ca și cei din manuale. Într-o lume în care oamenii, mai ales cei tineri, sunt atrași de experiment, de spațiile neconvenționale, de umanizarea artiștilor, nu de îmbălsămarea lor, m-am trezit organizând și/sau moderând lecturi publice, întâlniri cu scriitori, chiar și lansări de carte, în spații lejere (cafenele, ceainării, baruri etc.). La fel cum o carte poate rămâne în mintea cititorilor, tot așa poate rămâne și povestea unui eveniment literar. Asta cred. Asta urmăresc, dacă vrei.
Cât despre elevi, sunt curioși, curajoși, e o plăcere să fiu acolo, în mijlocul lor, îmi dau o energie incredibilă. Și, ce-ar fi dacă (toți) elevii ar avea șansa să aibă întâlniri periodice cu profesioniști din diferite domenii? Azi un medic, mâine un IT-ist, poimâine un economist, un scriitor, și tot așa? Efortul ar fi minim, impactul ar fi… Ar fi!
Dă-ne un sfat. Așa, de viața.
Zâmbiți, vă rog! Așa, de viață.
Sursa foto: Ana Toma
