Cunosc mulți oameni creativi, interesanți, unii care mă inspiră zi de zi prin originalitatea și unicitatea lor. Îi privesc cu admirație și învăț de la ei. Ce nu mi-aș permite, însă, niciodată, ar fi să îi copiez, să le dezmembrez textele și să fac uz de ele sub forme trunchiate, de dragul de a arăta că pot, că și eu sunt acolo și că, în fapt, valoarea acelor oameni constă în nimic, dacă și eu, un simplu X, pot să fac asta și poate chiar mai bine. “Mai bine” echivalând în acest caz cu un număr mai mare de like-uri (fie ele și plătite sau ploconite), de aplauze din partea prietenilor (“bă, da’ bine le zici”) sau mai mulți cititori extaziați, deși nu au citit decât primele două cuvinte din introducere și ultimele două din încheiere. Nu aș spune nici că mă deranjează foarte tare când mi se întâmplă mie acest lucru, întrucât, deși e de-a dreptul clișeu, copia nu face decât să autorizeze și mai mult originalul, dar nici nu aș spune că pot să închid lejer ochii la ceea ce se cheamă în limbaj comun furt. Sună dur, dar este adevărat. Foarte mulți (să-i numim generic “tâmpiți”) au impresia că asumându-și munca altora, servindu-se de ideile și stilul altcuiva, dovedesc că pot face și ei același lucru, cu o simplă mișcare din poignet, pentru că, nu-i așa, de ce ai plăti idei sau talent real când poți tu foarte simplu să dai copy-paste la nesfârșit la ce au făcut alții.
Nu se întâmplă acest lucru doar oamenilor de litere, ci și artiștilor, muzicienilor și chiar și oamenilor de afaceri.
Te trezești că mai apare câte o afacere “copy-paste”, dar care e o simplă parodie față de original, câte un text “reeșapat” căruia îi lipsește miezul originalului, câte o lucrare de artă “reinterpretată” care atârnă ridicolă pe un perete de Facebook. Impostura este aplaudată întrucât, din păcate, zona celor care mai au încă repere reale este destul de îngustă. Nu vorbim aici de câștigurile materiale pe care le obțin acești maeștrii ai copy-paste-ului (nici nu cred să existe la modul real), ci de ceea ce se propagă la nivelul mentalului unei comunități în care orice șarlatan poate să facă ce îl taie capul, doar pentru că minima moralitate îi este total nefamiliară.
Nu vor recunoaște în ruptul capului că ceea ce fac este incorect, nu vor mima nici măcar un gest de rușine, ci vor umbla țanțoși/e precum niște gâște al căror creier e de mărimea bobului de orez, dar al căror penaj depășește gabaritul admis de cântarele industriale. O veste bună avem totuși – deși stârpirea acestor mici plagiatori este greu de combătut – legea plagiatului. Dar cu asta nu ai dovedi, până la urmă, nimic. Pentru că a dovedi cuiva care nu are nici un reper și nici un respect pentru idee, pentru concept și pentru muncă că greșește este, practic, imposibil. Și, astfel, continuăm să citim același articol publicat în 10 ziare în timp ce la evenimentul despre care se scrie nu a participat decât un jurnalist, același text pe Facebook, dar schilodit de mâinile stângace ale plagiatorului, aceleași “tușe artistice” care ne produc congestii oculare.
