EXCLUSIV Ioana Duda după volumul Instinct: ”Mă dau bărbaților pe care îi...

EXCLUSIV Ioana Duda după volumul Instinct: ”Mă dau bărbaților pe care îi doresc și mă vând mie”. Interviu cu cea mai sinceră scriitoare

0
DISTRIBUIȚI

 

carte ioana duda instinct

Ioana Duda. 33 de ani. Scrie. Taman a scos o carte. Recunoaște public că s-a culcat cu mulți bărbați. Mama ei e de față. E lansarea cărți, vineri seara, în Alternativ, la Timișoara. Sunt de față prieteni, colegi, foști profesori.  Și cel puțin un fost iubit, Nelu.

”Dau dependență. Și sunt dependentă de clientul meu. Sunt o prostituată. De lux. Prețul e mare. Și mi-l plătesc de fiecare dată. Pentru că am ales să mă vând mie. Sunt propria-mi curvă. Mă iubesc și mă vreau. Mă chem. Și intru în mine cu o forță tumultuoasă. Ea urlă, sfâșiată. Dar se predă, firavă. E în brațele mele, alintată, sărutată, mângâiată. Sunt în siguranță. Cu mine. În mine”. Așa spune Ioana pe coperta cărții ei, Instinct, publicată de editura Herg Benet.

 

Ioana scrie despre ea. despre emoțiile ei. Despre cât de sănătos e să iubești. Despre singurătate. Despre multe altele pe care le veți descoperi citind cartea. Pentru cititorii PRESSALERT.ro a fost de acord să fie la fel de sinceră precum în carte.

– Spui ”sunt propria-mi curvă de lux”. De ce?

– Păi e clar. Mă prostituez cu fiecare text. Mă vând. Însă mă vând numai mie. Celorlalți mă dau. Metaforic și lumesc. Adică mă dau oamenilor pe care îi întâlnesc și alături de care beau o cafea ori un vin, pentru că din momentul în care deschid gura sau îi las să mă privească în ochi, un pic din mine e deja al lor. Mă dau bărbaților pe care îi doresc și mă vând mie. Și e scump. Plătesc în răni și cicatrici, și neîmpliniri, și frici. De ce spun că mă vând? Pentru că uneori nu aș vrea să o fac. Dar cutreieratul prin mine e instinctiv. Plătesc tribut firii mele. Și nu există altă cale

– Pentru cine scrii?

–  La prima mână, scriu pentru mine. Și public pentru oameni. Vreau să fiu admirată. Vreau like-uri. Laude. Îmi place să fiu în centrul atenției. Și pentru asta m-am transformat într-o curvă de lux. Ca să am iubire. Multă. Toată.

– ”Instinct” e până la urmă o carte de dragoste. Scrii deseori despre iubiţii tai. Foști. Nu ți-e frică (poate, că se supără)?

– Nu îmi e teamă că se supără. Adică mă cam doare undeva… Eu sunt cam egoistă de felul meu. Mă folosesc de ei ca să scriu. Mă folosesc și de mine ca să scriu. Pentru că asta e cel mai important pentru mine. O mamă e în stare să fure, să ucidă, să mintă, să înșele pentru copilul ei. Exact asta fac și eu pentru scrisul meu. Și sper ca niciunul să nu scape nescris. Nu sunt datoare față de nimeni, în afară de mine însămi. Bine, nu cred în totalitate asta, dar intuiesc adevărul din afirmația asta. Și exersez să îl cred, într-o zi. Așa că voi continua să scriu despre iubiții mei. Indiferent de ceea ce vor ori cred ei. Scrisul. Doar asta contează.

lansare ioana duda

– Îți reproșezi vreodată ceva?

– Îmi reproșez mai mereu ceva. Așa am crescut. E un tic emoțional, care naște frustrări, și complexe și suferințe. Adică surse de inspirație. Așa că-i de bine.


Îmi reproșez că nu termin cura de slăbire, că nu sunt destul de profesională la job, că nu sunt consecventă, că nu scriu cât ar trebui, că nu mă despart la timp de cineva, că sunt înșelătoare, că nu merg destul de des acasă, că nu rup cordonul ombilical care mă leagă de mama, că nu am mereu curajul să le spun oamenilor verde în față ce gândesc, că vreau să par, uneori. Multe. Dar e bine pentru că asta duce la lupte interioare. Tumult. Și mie îmi plac războaiele din mine.

– Cum e să fii scriitoare care lucrează la corporație? Se „pupă” chestiunile astea?

– Se pupă. Da. Pentru că știu că atunci când îmi doresc ceva cu adevărat, reușesc. Adică pot lua oricând o pauză de la trimis mailuri, ceea ce și fac, scot telefonul și scriu textele care au început să mi se învârtă prin cap. Am cunoscut chiar mame care muncesc în corporație și mai sunt și soții. Aia-i greu. Nu să vii de la serviciu, să îți pui un pahar cu vin sau să deschizi o doză de bere și să scrii, să scrii, să scrii. Eu nu simt că lucrez într-o corporație. Am cel mai mișto job din lume. Pentru că sunt într-un colectiv atât de fain, încât mă bucur dimineața, când știu că mă duc la birou. Și apoi e sursa mea de venit. Banii sunt minunați. Pentru că îți cumpără cărți, bilete la teatru, căpșuni, latte macchiato, bere, vin, prosecco, plătesc facturi și chirie. Scrisul nu face asta. Scrisul doar mă ține în viață.

– Vin roșu sau bere nefiltrată?

– Vin roșu toamna și iarna și văd că în începutul ăsta de vară, care seamănă a toamnă. Și nu e un moft. Așa îmi spune corpul. Că vrea vin greu, care să îmi zgârie papilele gustative. Vara, bere nefiltrată, la halbă. E boem. E ușor. Vara mereu e ușor. Ești toropit. Fără bariere. Și de aia e mai ușor: că lași garda jos și rupi barierele. Îmi place clar obscurul berii nefiltrate. Poate pentru că am încercat să îl elimin cât mai mult din viața mea și atunci trebuie să mi se exprime și el, într-un fel

– Sex sau dragoste?

– Sex și dragoste. Mai ales sex cu bărbatul pe care îl iubesc. Uneori vreau doar sex. Vreau să fiu animal. Fără mângâieri. Fără alinturi. Fără tandrețuri. Sălbatic. Și brutal. Și indecent. Și uneori dragoste. Blândețe. Dar spun mereu ce vreau, când vreau. Și bărbații înțeleg întotdeauna când le vorbești. Și îți dau. E așa ușor. Trebuie doar să ceri.

– Singur sau mai bine singur în doi? Ai face compromisul ăsta?

– Eu una, singură. Am fost singură în doi. A fost…mizerabil. Vulgar. Trist. Nu mă mai încăpea casa, patul, bucătăria, sufrageria. Nu îmi mai găseam locul niciunde pentru că totul era iluzie și ipocrizie. Și tăcerea aia în care urlă gândurile, pentru că amândoi aveam multe de spus, dar ne era teamă. De despărțire. De multe ori am făcut asta. Și nu mai vreau. Iar acum vreau să mă afund în singurătate. Am o relație la distanță. Alex e la București și eu aici. E perfect. Cea mai frumoasă relație ever. Nu avem cum și de ce să ne certăm. Iar eu nu sunt casnică, domestică. Sunt sălbatică și am de gând să mă sălbăticesc tot mai mult. Și singurătatea are o voluptate melancolică. Așa, ca în poeziile lui Esenin. Cum să nu te inspire? Vezi? Totul e despre și pentru scris. O repet obsesiv pentru că tocmai s-a sedimentat în mine ideea asta. E o certitudine. Un adevăr. Încă unul. Iar eu sunt dependentă de adevăr. așa că da, singură. Nu vreau nici măritiș, nici copil, nici conviețuire. Libertate. Și pe mine mă vreau.

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.