Lăutari moderni. Numai dume

Cei care au prins vremurile de dinainte de Revoluţia din 1989 probabil îşi amintesc faptul că şi-n acele vremuri existau „cover-band“-uri. Desigur, activitatea asta purta un alt nume. Erau aşa numiţii lăutari, care cântau Al Bano, Ricchi e Poveri sau alte nume la modă în acele vremuri, prin restaurante.

Timişoara are parte încă de multe nume în rândul muzicienilor care au prins acele vremuri. Bune, dacă e să îi întrebi pe ei. Cu onorarii frumuşele, cu „detaşare“ pe Litoral în vremea verii, cu amintiri care mai de care mai frumoase. Pe atunci, muzicienii cu pricina nu erau deloc deranjaţi de statutul de „interpretatori de hituri celebre“. Desigur, o bună parte din muzicienii consacraţi din zilele noastre au trecut prin această etapă. Cea a interpretării unor hituri celebre. În întreaga lume. Şi-n zilele noastre, „industria“ cover-urilor o duce bine mersi. Oriunde. Se câştigă binişor, iar cei care activează în branşă fac slalom în fiecare sâmbătă pe la mai multe nunţi pentru a câştiga un ban cinstit.

Deranjantă este atitudinea etalată de aceşti cover-işti moderni ai României. Ei se consideră „victime“. Explicaţiile lor de genul „fac asta pentru că altfel nu poţi trăi în România“ sunt penibile. „Nouă ne-ar place să cântăm piesele noastre, dar publicul autohton nu gustă aşa ceva“, e o altă absurditate monstruoasă. Tinzi să crezi la un moment dat că vajnicii cover-işti de pe melagurile noastre sunt nişte persecutaţi ai soartei. Săracii, s-au adaptat vremurilor. Ei sunt talente înnăscute, dar publicul e prea prost să discearnă între valoare şi mărunţiş. Imitatorii moderni – cei care trăiesc exclusiv din hituri rescrise pentru a fi aplaudate la nunţi botezuri şi alte cumetrii de firme cu ştaif – nu au de ce să adopte această atitudine. Şi asta, fiindcă încă din cele mai vechi timpuri, pe întreg globul au existat imitatori. Nu e nicio ruşine să faci asta, atâta timp cât „prestezi“ cu talent şi demnitate. Există o sumedenie de star-uri internaţionale care imită diverse chestiuni cu un succes considerabil. Doar că, ei, sunt conştienţi cu „rolul“ pe care l-au adoptat. Nu se plâng niciodată că au ales calea asta, doar pentru că lumea nu are cultură muzicală.

Poţi cânta o viaţă întreagă Calvin Harris-uri şi Rihanne la nunţi şi să te simţi bine. Totul e să ai „coloană“. Să nu dai vina pe alinierea astrelor sau pe încălzirea globală fiindcă ai ales acest drum. Împacă-te cu ideea şi nu încerca să insulţi inteligenţa altora. Pe multe ziduri din Timişoara există un graffiti care spune „numai dume“. Atât! Expresia asta redă cât se poate de bine „gargara“ muzicienilor imitatori din România.