Am citit „Spuma zilelor” când i-a fost timpul.
Cumpărasem cartea când o citeau toți, și nu am putut să o parcurg. I-a venit timpul într-un an, la mare, în timp ce dezintegrarea din carte se întâmpla în jurul meu.
Retrăiesc dezmembrarea lumii, particulă cu particulă, zilele acestea. E bizar. E ca după rețetă. Mai întâi se întâmplă totul perfect. Sublim. Fără cine știe ce efort. Se întâmplă miracole, le simți, tu și alții, totul e minunat. Zâmbești pășind pe stradă și știi de ce. Apoi ai un gând. Dacă nu meriți asta? Dacă e prea bine și urmează ceva rău? E factor declanșator, și începe… spuma zilelor. Dispar statui la care țineai. Oameni care au însemnat aproape tot pentru tine te trec cu vederea. Înțelegi că nu contezi și că nimic nu contează. Nimic nu e cum părea să fie. Ești doar tu cu tine.
