S-a scurs un an de la tragedia din Colectiv. Și comemorarea victimelor a fost un prilej numai bun ca, în stil perfect românesc, toată lumea să sară să critice câte ceva. Dacă posturile TV nu au transmis, au fost corupte. Dacă politicienii au vorbit despte asta, și-au făcut campanie electorală și dacă nu au vorbit, au uitat și, vorba aia, cum să fii atât de nesimțit. Nicicum nu a fost bine. Și a curs cu liste de păcate.
Spre exemplu, faptul că niciunul din cei care au avut o vină nu au ajuns după gratii. Am auzit și că în România nu a fost stârpită corupția sau că noi nu ne-am schimbat deloc. Cireașa de pe colivă a fost duminică, atunci când în Timișoara au ieșit în stradă o mână de oameni.
Da, o mână de oameni. Asta în condițiile în care în 2015, după tragedia de la Colectiv 7.000 de timișoreni ieșeau în stradă să își verse năduful. Unii sincer, în vreme ce alții care s-au erijat în lideri au ieșit ca să își promoveze numele. E trist. De fapt ce s-a schimbat? Cine poate măsura? Eu zic că nimeni. Pentru că fiecare trăiește pentru el, în mintea lui, cu problemele lui şi ăsta nu e un adevăr pe care să îl putem nega!
În totală antiteză cu ceea ce percep românii, postul Discovery a realizat un documentar de 45 de minute pe tema tragediei din Colectiv, la finalul căruia se spunea că drama a însemnat o revoluție în mentalul tinerilor din țară. E ceva de nedescris să vezi că, la unison, toți cei care au supraviețuit povestesc cum au călcat pe moale. Nu spun pe cadavre, se tem și ei să rostească adevărul. Spun doar că nu era podea sub picioarele lor! Și povestesc cu lacrimi în ochi cum s-au cățărat militărește pe malădărul de cadavre ca să poată ieși. Cum sună asta?
Dincolo de moarte și dramă, o scenă aparte m-a impresionat. La un moment dat un pompier povestește că lângă club se strânsese o grămadă de telefoane. Și pe toate sunau „mama și tata”. Și ce mai e de spus decât că dacă încă suntem vii ar trebui să trăim şi să ne bucurăm de ceea ce avem, chiar dacă nu avem tot ce ne închipuim că ne-ar trebui.
