Într-un colț din nord-estul județului Timiș, în zona de interferență a Văii Mureșului, a Ținutului Pădurenilor din județul Hunedoara și a Munților Poiana Ruscă, se află un sătuc uitat de lume, numit Bulza, care aparține acum de comuna Margina. În ultimul deceniu al dictaturii comuniste era trecut pe lista satelor care urmau să fie rase de pe fața pământului în cadrul celebrei ofensive antirurale numită „sistematizarea satelor”.
Cea mai apropiată localitate este Groși, aflată peste un deal, cam la o oră și jumătate de drum, dar cei care vor să parcurgă drumul dintre Margina și Bulza cu mașina trebuie să ocolească mai bine de 30 de kilometri, prin satul Căprioara din județul Arad, căci doar pe-acolo trece singurul drum accesibil până în sat. Recent s-au asfaltat opt kilometri de drum între Margina și Groși și a început asfaltarea altor opt kilometri, între Groși și Bulza, pentru a asigura o legătură directă între centrul de comună și satul Bulza, pentru a facilita dezvoltarea agroturistică a zonei.
Bulza, un sat din altă lume
La Bulza ai sentimentul că retrăiești vremurile de la începutul veacului trecut, într-o lume patriarhală, în care ordinea lucrurilor e puternic marcată de tradiție, o lume aproape ruptă de prezent, în care pare aproape nefiresc ca niște oameni să mai poată supraviețui. Satul este atestat încă din secolul al XIV-lea iar sub actualul nume este cunoscut din 1652.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea este menționat ca un sat pur românesc, care s-a păstrat ca atare și în anii în care s-a aflat sub stăpânire maghiară. Satul avea, la sfârșitul secolului al XIX-lea, 653 de locuitori români, patru germani și mai mult de o sută de case. Nu a fost niciodată colectivizat dar cotele împovărătoare impuse de comuniști au sărăcit locuitorii, care, încet-încet, au început să plece spre oraș.
Astăzi, în sat trăiesc mai puțin de 20 de locuitori, toți trecuți de 60 de ani. Au trăit aici întreaga viață nu vor cu nici un preț să părăsească satul. Multe din casele care mai sunt în picioare sunt nelocuite, căci la Bulza – spun localnicii – atunci când moare cineva, se închide și ușa casei lui. Bătrânii povestesc că pe vremea Imperiului Austro-Ungar ar fi existat documente care atestau existența unei mine de aur și că ar mai fi și acum câtea filoane, care nu sunt însă exploatate.
Bisericuța de două veacuri
Așezat între dealuri, satul Bulza avea odinioară terenuri arabile, grădini, islaz, păduri și livezi, animale de toate soiurile, stupi de albine, dar bătrânii spun că satul a sărăcit cumplit după venirea comuniștilor la putere, când oamenii și-au pierdut pădurile și pășunile și au rămas doar cu mici grădini. Pe vremuri, așezarea avea primar, notar, învățător și preot, școală, cămin cultural, magazin și birt, dar încetul cu încetul, comunitatea s-a destrămat, mai ales după ce tinerii au plecat la oraș, presimțind că satul nu mai are nici un viitor.
Cei câțiva bătrâni care mai locuiesc aici sunt rupți de lume, nu există școală, dispensar, magazin, telefon, televizor sau mașini. Doar bisericuța de lemn, una din cele 26 de monumente de acest fel păstrate în județul Timiș, se mai înalță pe ulița mare a satului, dar preot nu mai e în sat și cei mai mulți bătrâni mor neîmpărtășiți. Biserica a fost ridicată pe la 1820 din grinzi de stejar îmbinate la capete în cheotori, inițial a fost acoperită cu șindrilă de meșterul Dumitru Groza din Breazova, pe cheltuiala credincioșilor satului, și are hramul Sf. Ioan Teologul. Ușile împărătești sunt datate în 1846.
O zonă bogată în tradiții etnografice
Satul, sau ceea ce a mai rămas din el, este însă reprezentativ pentru una din cele mai vechi și mai bogate în tradiții regiuni ale Banatului, din subzona etnografică a Făgetului, un ținut de tranziție între Banat și Ardeal în care oamenii au avut aceleași îndeletniciri de-a lungul veacurilor. Încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea sunt amintite aici albinăritul, creșterea caprelor, oilor și porcilor și fierberea răchiei, vândută apoi în așezările de câmpie.
Bătrânii își mai amintesc obiceiurile de pe vremuri, când, la ridicarea unei case, se punea pe acoperiș sticla cu țuică și ștergarul sau „cârpa de legat muierea”.
Țuica era băută de meșterii care lucrau la casă, iar cârpa era luată de șeful lor. Casele se ridicau din lemn de stejar, gorun ori salcâm, iar în interiorul acestora se mai păstrează și astăzi tavane și grinzi pictate cu motive vegetale. Unele au fost renovate și transformate în case de vacanță de proprietarii lor.
Posibilități de agroturism în satul care moare pe un filon de aur
În anii postdecembriști, au fost câțiva săteni care au încercat cu îndârjire să pună satul pe picioare, convinși că zona ar putea fi exploatată cu succes și s-ar putea dezvolta aici o economie rurală. În păduri se organizează vânători pentru mistreți, iar casele care mai există în sat și nu sunt locuite ar putea fi amenajate ca pensiuni agroturistice sau case de vânătoare în gospodăriile arhaice care sunt atât de admirate de turiști.
Zona era cunoscută pentru livezile cu pruni din care se făcea o țuică foarte lăudată de cei care au gustat-o iar mierea de aici era, de asemenea, renumită. Și astăzi mai sunt crescători de albine și proprietari de livezi iar aceste produse s-ar putea vinde și acum cu mare succes, dacă ar exista posibilități de transport. Satul este inclus și într-un traseu de cicloturism între Margina și Săvârșin, prin Coșteiu de Sus și Căprioara, care are 32 de kilometri, durata drumului fiind estimată la trei ore.
Bătrânii spun că Bulza este satul care moare pe un filon de aur, dar toate bogățiile de acolo nu mai interesează astăzi pe nimeni iar cei care mai știu de ele sunt tot mai puțini. În ultimii ani, doar cercetătorii de folclor și de etnografie au mai fost interesați de soarta lor și de obiceiurile care stau să dispară.
Surse foto: banaterra.eu
