„Americanul”: POVESTEA lui Ioan Dandu, mecanicul de locomotivă îndrăgostit de muzică. Cum...

„Americanul”: POVESTEA lui Ioan Dandu, mecanicul de locomotivă îndrăgostit de muzică. Cum era viața de noapte în Timișoara anilor ’70

0
DISTRIBUIȚI
Ioan Dandu este unul din cei mai vechi colecţionari de discuri din Timişoara şi totodată un meloman împătimit.

Ioan Dandu este unul din cei mai vechi colecţionari de discuri din Timişoara şi totodată un meloman împătimit. Născut la 23 decembrie 1951, a luat contact cu „microbul“ muzicii prin intermediul unor artişti ca Salvatore Adamo, iar puţin mai târziu a „gustat“ magia rock-ului etalat de The Beatles, după care prin intermediul cluburilor de jazz din acea vreme din Timişoara a început să guste şi alte genuri muzicale. Deşi în anii 70 viaţa muzicală a Timişoarei era marcată de altfel de manifestări, perioada respectivă a fost una „vivace“ după cum îşi aminteşte el.

„Am luat contact cu The Beatles, prin 1966 dar de abia mai târziu am început să le înţeleg muzica. Prin 1970 frecventam clubul de jazz de la ARLUS, unde regretatul Petru Umanschi prezenta blues şi în încheiere cânta o trupă de jazz înjghebată din muzicienii acelor timpuri. Aveam un abonament la acest club, costa zece lei pe lună. Era singurul club de jazz de pe vremea aceea. Mai târziu, am fost şi la clubul de jazz de la Casa Studenţilor, unde au avut loc câteva concerte memorabile“, spune el.

Alături de cluburile de jazz, în anii ’70 în Timişoara existau şi câteva „cluburi“ gen „discoteci“ în care se dansa şi uneori aveau loc şi concerte. Acestea erau frecventate în special de tineri de liceu, iar programul acestora era până la ora zece seara.

„Mai erau câteva cluburi, cum ar fi Meteor, pe malul Begăi. Lângă acesta, la baza Voinţa, era un alt loc de dans unde uneori cânta şi formaţia Univers, cu Ladislau Herdina. Programul cluburilor era până la zece seara şi majoritatea celor care veneau erau tineri din licee. Printre cluburile care existau atunci se număra şi <<La Brânză>>, unde Virgil Mogoş ţinea discotecă. Locul era în Piaţa Unirii, unde este Uniunea Bulgarilor din Banat. Îi ziceam aşa, fiindcă efectiv mirosea a brânză înăuntru. Acolo era o discotecă bună, cu viniluri. Printre piesele pe care se dansa acolo erau şi melodii de pe albumul de debut al celor de la King Crimson – In The Court of The Crimson King. Era altfel“, spune Ioan Dandu.

Vechii colecţionari de discuri ai Timişoarei îşi amintesc faptul că în vremea comunismului discurile originale pătrundeau foarte greu în ţară, în special pe „filiere“ care ocoleau cenzura acelei perioade. Preţurile acestora variau între 200 şi 500 lei (cele duble), iar modalitatea prin care ajungeau acestea în mâinile colecţionarilor era cât se poate de inedită. „Se găseau puţine discuri şi acestea ajungeau pe filiere colaterale. Aveam un prieten în Fabric care era poreclit Canned Heat şi care la rândul lui era prieten cu Gunther Reininger „Spitzi“ (n.n. – fost membru al formaţiei Phoenix). Pe această filieră ajungeau discuri bune. Cel mai valoros disc din colecţia mea este un original cu Nice – The Thoughts Of Emerlist Davjack. Am avut norocul să cunosc oameni de peste hotare care m-au ajutat în fel şi chip cu colecţia mea. În 1971, mergeam cu bicicleta pe stradă în Timişoara şi am văzut o maşină cu numere de Australia. Înauntru era un cuplu de profesori care când au auzit că vorbesc engleză mi-au mărturisit că de la Bucureşti până la Timişoara n-au mai găsit pe nimeni cu care să se poată înţelege. I-am condus până la campingul de la Pădurea Verde unde au înnoptat şi au rămas impresionaţi de gestul meu. Drept urmare, timp de vreo doi ani, când au lucrat în Anglia, mi-au trimis single-uri cu Jethro Tull şi reviste New Musical Express sau Melody Maker. A fost un gest deosebit“, spune Ioan Dandu.

„Cu cât reuşeşti să fii mai sincer cu tine însuţi cu atât eşti mai valoros“

De-a lungul anilor, Ioan Dandu a realizat şi câteva emisiuni la posturile de radio din Timişoara, printre acestea numărându-se show-ul radiofonic „The Doors“ de la Radio Timişoara, „Regatul Beatles“ la Radio Europa Nova sau „Metronom Vest“ alături de Victor Andrieş la Radio Vest.


În zilele noastre, când orice album este la un click distanţă, a dispărut în bună parte „magia“ muzicii, iar printre motivele pentru care s-a ajuns în această situaţie se numără apariţia Internetului şi faptul că unii artişti nu mai pun suflet în ceea ce fac.

„Lumea nu mai pune accent pe muzică, din păcate. Eu cred că muzica bună nu se face cu dedicaţie, pentru un anumit segment, cu un target. Muzica o face artistul din simţămintele lui. Cu ceva specific al lui. E o chestiune personală. Cu cât reuşeşti să fii mai sincer cu tine însuţi cu atât eşti mai valoros. Cum a fost de exemplu, Jimi Hendrix. Un alt aspect este apariţia Internetului. Care este un sprijin, dar are şi efecte negative. Este un loc în care intră toată lumea. Şi cei care nu ştiu nimic. Care nu au habar de text sau de muzică şi îşi dau cu presupusul. De muzică trebuie să te bucuri şi să o înşelegi. Nu doar s-o simţi biologic. Trebuie să faci un sacrificiu, să renunţi la altele ca să te bucuri de ea“, spune Ioan Dandu.

Printre cele mai impresionante concerte care au avut loc în acea perioadă în Timişoara se numără un recital Missisipi Delta Blues care a avut loc în 1977 la Sala Olimpia („unde am văzut pentru prima oară negri la lucru“ – după cum îşi aminteşte Ioan Dandu) dar şi un alt concert desfăşurat în 1977 la Casa Studenţilor unde ar fi trebuit să cânte formaţia lui Alexander von Schlippenbach. Liderul trupei a avut un accident de maşină în Belgrad şi n-a mai putut veni la Timişoara, dar concertul s-a desfăşurat cu membrii trupei lui de acompaniament. Primul autograf pe vinil dobândit de Ioan Dandu este cel acordat de celebrul muzician Charles Mingus, care a cântat la Bucureşti în 1975, iar printre trupele timişorene care au făcut valuri în acea vreme acesta îşi aminteşte de „cei patru P“: Phoenix, Pro Musica, Progresiv TM şi Post Scriptum.

Deşi şi-a vândut o parte din colecţia de discuri de câteva ori, din motive financiare, actualmente în posesia sa se regăsesc aproape 1.000 de discuri, ordonate pe trei categorii: „The Beatles, muzică britanică şi muzică americană“. Unul din cele mai recente concerte „de suflet“ pentru el a avut loc la sfârşitul anului trecut la Filarmonica Banatul, alături de Jan Andreson şi Jethro Tull („o trupă pe care o aşteptam să o văd de 45 de ani“). Amintirile lui Ioan Dandu se vor regăsi şi într-un volum dedicat acelor vremuri.

„Am lucrat din 1971 până în 2003 când am ieşit la pensie, la CFR. Ca mecanic de locomotivă, revizor sau operator de circulaţie. Când am fost mecanic de locomotivă colegii imi ziceau <<Americanul>>. Fiindcă stăteam cu picioarele pe pupitru în cabina locomotivei. Aveam părul lung legat la spate. A fost o surpriză plăcută să-l cunosc în acel mediu pe Vali Ivănescu (n.n. – membru al mai multor formaţii din Buziaş, de-a lungul vremurilor). Mergeam la şcoala personalului de locomotivă iar el era fan al formaţiei Cream, acolo ne-am împrietenit. El a avut norocul să călătorească în Germania sau Canada şi am cumpărat multe discuri de la el. Vreau să scriu o carte despre formaţiile care m-au marcat, aşa cum a scris şi Mimo Obradov. În 2002 am absolvit Facultatea de Jurnalistică şi am publicat în revista Orizont o discuţie amplă cu Şerban Foarţă, care a fost un deliciu“, a mai adăugat Ioan Dandu.

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.