POVESTEA lui Deian Feniat, maestrul sunetului. Ce a dezvăluit acesta despre muzicienii...

POVESTEA lui Deian Feniat, maestrul sunetului. Ce a dezvăluit acesta despre muzicienii cu care a lucrat

1
DISTRIBUIȚI
Deian Feniat este un nume binecunoscut în rândul muzicienilor din Timişoara şi nu numai.

Deian Feniat este un nume binecunoscut în rândul muzicienilor din Timişoara şi nu numai. Unul din cei mai cunoscuţi ingineri de sunet („sunetist“) din oraşul nostru, şi-a început cariera „din întâmplare“ în anul 1988 alături de formaţia Cargo.

„Pasiunea mea pentru muzică vine de la părinţi. Deşi amândoi părinţii au fost sportivi, au avut legături cu muzica şi drept urmare în clasa a treia m-au dat la Liceul De Muzică din Timişoara. Până pe la sfârşitul clasei a 7-a nu am avut contact decât cu muzica clasică, dar lucrurile s-au schimbat când la reuniunea de final de an am ascultat muzică mai altfel pusă de colegul meu cu un an mai mare Vlady Cnejevici şi Sergiu Simionese. Ţin minte că în pauzele dintre ore, căutam săli libere unde exista un pian şi cântam fel şi fel de piese. La modă atunci era serialul Sandokan iar Vali Cnejevici cânta temele. Mai târziu, Vlady şi Sergiu au pus bazele trupei Uranus, dar eu am fost transferat la Liceul Sârbesc, unde am descoperit Deep Purple şi alte bunătăţuri. Laza Cnejevici (tatăl lui Vlady) mergea des în State şi venea cu cele mai importante discuri apărute în acele vremuri. În ultimul an de liceu am făcut cunoştinţă cu câţiva vecini de cartier, care întâmplător erau membrii trupei Metamorf. În 1985 am fost plecat cu ei în turneu, eu eram roadie, cărător de scule. Mai târziu, în primăvara anului 1988 am ajuns la o repetiţie a celor de la Cargo. Adi Bărar m-a rugat să îi fac o listă cu câteva piese pe care să le cânte în turneul lor din acea vară de la mare şi le-am înregistrat o casetă cu cântecele care mi se păreau adecvate. A fost o surpriză să constat că trupa a cântat exact acele piese pe Litoral şi după ce au venit acasă la Timişoara, Adi Bărar mi-a propus să devin sunetistul lor. A fost un şoc, dar am acceptat. Mi-am dat demisia de la lucru şi am plecat în turneu cu cei de la Cargo“, îşi aminteşte Deian.

„Cel mai greu de sonorizat e un concert cu amatori care se cred profesionişti“

Printre multele evenimente la care s-a aflat „la butoane“ de-a lungul anilor, Deian a avut parte de concerte cu Uriah Heep, Boney M, Haddaway, Oregon şi nenumărate festivaluri printre care s-au numărat Timrock, Festivalul Internaţional de Jazz de la Gărâna sau Rock La Mureş. Chiar dacă aparent e foarte greu de colaborat cu „vedete“, Deian susţine că acestea sunt persoane cât se poate de normale şi cel mai dificil este să sonorizezi „amatori care se cred profesionişti“.

„Cel mai greu de sonorizat e un concert cu amatori care se cred profesionişti. Şi asta pentru că adesea aceştia încearcă să aibe o atitudine care nu se bazează pe nimic. Eu am făcut de toate: am cântat, am dansat, am înregistrat în studiouri şi ştiu că e foarte greu să transmiţi ceva atunci când eşti pe scenă. Lucrul cu amatori e foarte greu fiindcă de multe ori aceştia de abia ştiu să ţină un instrument în mână şi se cred vedete. Marile vedete se comportă ca nişte oameni normali. Nu ca amatorii care atunci când urcă pe scenă au impresia că toată lumea e a lor. Este nevoie de o colaborare între muzicieni şi sunetişti sau luminişti, totul este legat, dacă nu există muncă de echipă, nimic nu iese bine“, spune Deian.

Chiar dacă scena muzicală timişoreană actuală nu se mai ridică la nivelul formaţiilor care au activat aici în anii 80, oraşul nostru are parte de talente şi în comparaţie cu alte oraşe din România, lucrurile sunt pe un făgaş bun.


Unul din motivele pentru care Timişoara stă bine la acest capitol este distanţa geografică de Bucureşti, un oraş cât se poate de nociv.

„În anii 80 în Timişoara au fost trupe care au fost monştri sacri în România. Cum au fost cei de la Post  Scriptum, de exemplu, nişte instrumentişti fenomenali. Desigur, nu ne putem compara cu acele vremuri, dar la nivel naţional Timişoara stă bine şi la ora actuală, în comparaţie cu alte oraşe din România. Şi asta pentru că avem o distanţă mare faţă de Bucureşti. Tot ce se apropie de Bucureşti e aspirat. Cum apare cineva bun, e preluat. E un lucru rău ăsta, fiindcă atunci când ajungi în malaxorul de Bucureşti, trebuie să dansezi aşa cum cântă ei. Bucureştiul e nociv şi împiedică dezvoltarea industriei muzicale în România. Avem trupe tinere care cântă bine şi aduc o notă de originalitate în peisajul autohton“, spune Deian.

„Ca sunetist eşti o interfaţă, un fel de dirijor al orchestrei simfonice“

Dincolo de noţiunile tehnice şi muzicale care stau la baza meseriei de „sunetist“, unul din „secretele“ meseriei este acela de a te pune în locul artistului de pe scenă. Această abilitate vine odată cu experienţa şi duce uneori la momente extraordinare.

„E o meserie complexă. Trebuie să ştii noţiuni de acustică şi fizică, noţiuni tehnice, dar şi muzică. Pentru mine a fost avantaj foarte mare că la Liceul de Muzică am pus mâna sau gura pe instrumente. Ştiu cum ar trebui să sune. Marea majoritate a sunetiştilor nu ştiu acest aspect. Desigur, trebuie să ştii şi formule de fizică, ce înseamnă o oscilaţie, o amplitudine. Dar trebuie să ai şi mult bun simţ. Un sunetist bun ştie care e balansul sunetelor, dar trebuie să şi simtă muzica celor de pe scenă. Cam ce vor ei să transmită. Iar atunci când ghiceşti asta, feedback-ul e extraordinar. Când îţi iese acest lucru ţi se face pielea de găină. Dacă artistul vibrează şi publicul la fel, e extraordinar. Şi asta pentru că tu ca sunetist eşti o interfaţă, un fel de dirijor al orchestrei simfonice. Iar satisfacţia e maximă când totul iese bine“, spune Deian.

Chiar dacă numărul inginerilor de sunet din ţara noastră nu se ridică la nivelul „cerinţelor“ din industria muzicală, în ultimul timp există multe persoane care s-au specializat în această meserie. Una din problemele industriei muzicale româneşti este faptul că patronii stabilimentelor unde au loc cântări nu investesc în tehnică adecvată.

„În ultima vreme au apărut ingineri de sunet care s-au şcolit şi deşi nu au experienţă sunt pe drumul cel bun. Ne lipsesc inginerii de sistem. Cei care calibrează sunetul pentru un anumit loc. Şi-n zilele noastre, tehnica e o problemă. Sunt multe locuri unde nu scăpăm de scule handmade. Mi se pare stupid să faci un loc de cântat în Timişoara unde locaţia arată superb şi să bagi o groază de bani în candelabre şi sticlă, iar sunetul să fie pe ultimul loc. Se întâmplă asta fiindcă toţi cei care investesc în aşa ceva vor un câştig cât mai rapid. Care în opinia lor vine din bucătărie şi cafea. Nu conştientizează că sufletul este alcătuit din oameni. Fie ei ospătari sau muzicieni. Acestea sunt inimi care bat, nu candelabrele sau cine ştie ce statuie. Simţi când oamenii vor să transmită ceva“, spune Deian.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.