Indiferent dacă fac parte din „tagma“ artiştilor, promoter-ilor, a „owner“-ilor sau din lumea celor care poartă numele de booking – agents, în lumea showbusiness-ului există o categorie de oameni care asigură într-un fel sau altul legătura dintre public şi performeri.
Radu Hambaraş este un nume binecunoscut în această branşă, fiind unul dintre cei răspunzători pentru apariţia clubului The Note, la finalul anilor ’90, local considerat de către mulţi un etalon al stabilimentelor de acest fel din România. Ca şi în multe alte cazuri, „microbul“ care a dus la apariţia acestui club l-a consituit pasiunea pentru muzică.
„Sânt născut în Oradea, dar mă consider timişorean fiindcă am ajuns aici la o vârstă fragedă. Pasiunea mea pentru muzică vine din perioada preşcolară, de când am copilărit la Şiria. În casa bunicilor erau cazaţi muzicanţii care veneau cu fanfarele să cânte la botezuri sau nunţi. De atunci luam în mână instrumentele şi eram pasionat. Mai apoi, înainte de mă apuca de fotbal am făcut doi ani de pian şi flaut. Vin dintr-o familie muzicală, mama lucra la ICMR pe strada Ialomiţa şi primea viniluri. Mi-am încropit o colecţie destul de serioasă de viniluri, la care am renunţat însă după Revoluţie. Am făcut parte din trupa Vernisaj, cu care nu am apucat să ieşim să cântăm. Mai apoi am ajuns în Bega Blues Band, Amala şi în trupa Labirint, cu aceasta din urmă ajungând şi la o emisiune de-a lui Petre Magdin din acea perioadă. După aceea m-am lăsat de cântat în trupe, fiindcă nu am întâlnit coechipieri serioşi, ca să zic aşa“, îşi aminteşte Radu Hambaraş.
Ideea de a deschide un club „mai altfel“ la Timişoara a venit cât se poate de natural, după ce în oraşul nostru au început să apară diverse locuri dedicate „entertainment“-ului. „După cântat m-am apucat de transporturi, dar pasiunea pentru muzică a rămas. S-a deschis cel mai fain club din felia jazz din România, cel al lui Liviu Butoi, unde au venit nume mari în concerte. Am prins dragostea de jazz şi de la clubul lui Adi Cornut, un om deosebit, care a trecut în nefiinţă de curând. Acolo ne adunam marţea să ascultăm jazz de la Radio 202 Şi ascultam şi blues. Ideea de deschidere a fostului The Note a venit de la fostul meu cumnat, care fugise în Germania şi care mi-a sugerat să fac un plan de afaceri. Mi-am luat o documentaţie din revista Idei de afaceri şi mai apoi am intrat în legătură cu Florentin Banu, care deja pe vremea aceea era milionar cu napolitanele Joe. Eu socotisem că e nevoie de 30.000 de mărci ca investiţie. Până la urmă a costat vreo 150.000 de mărci şi uite aşa în 8 iunie 1999 s-a deschis The Note cu un concert Blazzaj“, îşi aminteşte Radu Hambaraş.
„Constat că astăzi lumea se căzneşte să se îmbrace frumos, să se tundă, fetele să meragă la coafor, înainte de a ieşi în oraş“
Fostul The Note de pe strada Mehadia a devenit încă de la deschiderea sa un etalon al entertainment-ului din acea perioadă din ţara noastră, fiind locul unde de-a lungul anilor au avut loc o sumedenie de evenimente de seamă, atât din perspectivă muzicală cât şi din prisma manifestărilor artistice din varii domenii (expoziţii de pictură, lansări de cărţi, piese de teatru). Actualmente, melomanul care a prins gustul muzicii de la fanfarele care cântau muzică în Şiria este owner-ul La Căpiţe, un loc care a dus mai departe tradiţia The Note sub un alt concept, în care lumea are parte de experienţe interesante alături de oameni aşijderea.
„Am renunţat la viaţa asta de noapte fiindcă la un moment dat mă săturasem de această zonă. Noi am deschis cu Blazzaj şi am adus DJ-ei de nişă, artişti din zona muzicii electronice pentru intelectuali, cum îmi place mie s-o numesc. Aveam invitaţi care nu veneau în alte locuri, alţii au mers pe nume mai comerciale.
În mod sigur, lumea s-a schimbat. Constat că astăzi lumea se căzneşte să se îmbrace frumos, să se tundă, fetele să meragă la coafor, înainte de a ieşi în oraş. Sunt apucături ale unor ţări sărace. Dacă oamenii aceştia plătesc atât de mult pe imagine, înseamnă că asta contează. La Căpiţe e mult mai lejeră treaba. Poţi umbla cu aceeaşi pereche de blugi curaţi o lună. Nu trebuie să-ţi pui întrebarea «oare ce mai iau pe mine seara asta». Pentru mulţi, aspectul muzical nici nu mai contează, de fapt merg să socializeze în club. Şi se bucură când recunosc piesele pe care le ştiu de la radio sau TV. Muzica e un fel de fundal. Mai există şi petrecerile astea de muzică cică minimal, unde oamenii care se ocupă de ele aşteaptă ca lumea să se îmbete şi să dea cât mai tare din volum. Aşa îi fac pe ceilalţi să se simtă bine“, spune Radu Hambaraş.
„Dincolo, cei care cântă cover-uri sunt ca şi fotbaliştii care joacă miuţa în fiecare duminică“
În ceea ce priveşte viaţa concertistică a Timişoarei din zilele noastre, lucrurile stau cât se poate de bine, iar faptul că Timişoara a fost desemnată drept Capitală Culturală Europeană în 2021 este un avantaj de care trebuie să profităm.
„Sunt concerte multe în Timişoara şi e foarte în regulă viaţa asta. Am văzut multe trupe interesante la Daos. Cred că se vor întâmpla lucruri mari, eu sunt optimist. Am înţeles că există un nucleu de profesionişti care se ocupă de evenimentele care vor fi incluse în Capitala Culturală Europeană. E foarte bine că avem şi Jazz TM, e o mare schemă. Ne trebuie însă o Sală Polivalentă, fără aceasta nu vom face nimic. În zilele noastre e mai uşor să organizeze concerte. E uşor şi cu promovarea, Facebook-ul este a mană cerească pentru organizatorii de evenimente. Publicul din zilele noastre nu e mai pretenţios decât cel din anii 2000. Cred că pe vremea aceea erau mai riguroşi, pricepeau mai mult din ce se întâmplă. Totul ţine de educatie. Arta trebuie şi înţeleasă nu numai consumată. Şi această înţelegere ar trebui să vină din partea individului. Dacă ai înclinaţie spre ceva, aprofundezi. Cei care promovează evenimente au şi ei un rol în educaţia publicului, dacă au un minim de deontologie profesională. Cred că trebuie lucrat şi la arta sunetelor. Orice club ar trebui să aibe sunet impecabil şi lumini bune. Şi un om care se ocupă de ele. Dacă nu te pricepi tu ca owner, trebuie să ai deontologia să angajezi pe cineva care e profesionist. Cluburile ar trebui să-şi permită să realizeze instalaţii sonore custom-made cu firme care se pricep la aşa ceva. Am văzut asta la cluburile din Miami, unde atârnau numai Dynacord Alfa. Pe lângă boxele propriu – zise mai erau şi difuzoare de înalte, acolo unde erau gropi de frecvenţă, pentru ca sunetul să se audă la fel peste tot. Erau maxim 90 de decibeli. Încet, am zice noi ăştia de aici. Acolo însă e lege şi se respectă“, spune Radu Hambaraş.
Printre concertele cele mai reuşite care au avut loc la fostul club The Note s-au numărat cele cu Mike Stern sau Parov Stelar, iar nemulţumirea cea mai pregnantă visavis de scena muzicală locală o reprezintă – în accepţiunea lui – trupele de cover-uri. „Printre cele mai frumoase concerte de la The Note aş aminti cel cu Mike Stern. Sau cel cu Parov Stelar, prima dată când au cântat. Ar mai fi şi cel cu Sugar Blue, un muzicuţist fantastic şi multe altele. Scena muzicală locală e foarte interesantă, îmi plac mult cei de la Implant Pentru Refuz. Îmi pare rău de Blazzaj, că au texte frumoase, poezie, acid jazz şi funk. Am o problemă cu trupele de cover-uri. Şi asta pentru că muzicienii care activează în aceste trupe sunt percepuţi ca artişti. Şi asta e numai la noi, căci dincolo, cei care cântă cover-uri sunt ca şi fotbaliştii care joacă miuţa în fiecare duminică. Nu mi se pare normal să cânţi Pink Floyd pe scaun, cu mecle plictisite. Din păcate, unii i-au prea umflat pe aceşti cover-işti. Nu încurajez acest curent deloc. Desigur, poţi să cânţi piese ale altora, reinterpretate. Dar, vorbim de cu totul altceva. Nu de cei care cântă aşa ceva pe la noi“, a mai adăugat Radu Hambaraş.
