Povești cu Pufoșenii: o timișoreancă a transformat un hobby într-un mod de...

Povești cu Pufoșenii: o timișoreancă a transformat un hobby într-un mod de viață și face jucării pentru oamenii mari FOTO

0
DISTRIBUIȚI

Când era prin clasa a V a, Lia Pfeiffer a refuzat să participe la cursul de lucru manual, unde trebuia să coase și să tricoteze alături de colegele ei. N-o încânta ideea. Deloc. A ales să traforeze și să șlefuiască alături de băieți, pentru că era fascinată de uneltele din atelierul de tâmplărie. La care nu avea acces. Mama ei a trebuit să ducă muncă de convingere cu profesorii. În final a scris o cerere.

Lia s-a apropiat încetișor de cusut, mai mult din frustrare – fiind o perfecționistă, vrea ca tot ce creează să-i poarte amprenta. Așa că s-a împrietenit treptat cu mașina de cusut. Fiecare cusătură are un scop și o ajută să lege între ele bucăți din povestea spusă de Pufoșenia pe care o creează. S-a mai împăcat cu ideea cusutului pentru că îl consideră acum un mijloc de execuție util care-i permite să facă ceva foarte frumos.

Pufoșeniile ei sunt pentru îmbrățișat. Au o parte vizibilă dar și una ascunsă, la fel ca oamenii și poveștile lor.

Are un Flamingo care poartă sub aripi buzunărele ascunse unde se pot lăsa gânduri sau bilețele de dragoste – varianta pentru EL și varianta pentru EA. La fel ca oamenii, personajele Liei poartă după ele buzunărele ascunse și povești nespuse pe care trebuie să știi să le descoperi.

Îl are și pe Discromel, care are un ochi roșu și unul verde, dar în rest e complet gri, asemeni lumii văzute prin ochii unui discromat. Pe dinăuntru însă e plin de petice colorate. Deși vede lumea în alb-negru, pe dinăuntru Discromel conține culoare, chiar dacă nu-și dă seama de asta. Ca orice om.

Început din suflet

O frustra încă din liceu să dea cadouri goale de conținut. Prietenii contează foarte mult pentru ea și nu putea să le dea la întâmplare un ceai, un ceainic, o carte, o cană sau un disc dintr-o librărie. Așa că oferea cadouri personalizate și, cum a fost tot timpul o persoană creativă, cadourile ei însemnau ocazia de a oferi altora o părticică din sine.

A lucrat poate prea mult timp în web-design. Apoi a ajuns freelancer, tot în web-design. Dar nu crede că e bine să lucrezi „pe bandă-rulantă” și până la urmă banii se pot câștiga lucrând în orice, chiar și la buticul din colțul străzii.

Nu și-a propus să facă un business din Pufoșenii. Încă de la început ele au fost felul prin care Lia a știut să ofere ceva înapoi. Un Norișor și-apoi o Cârtiță pentru o prietenă dragă, plecată în Europa. Un cadou de bun rămas. Așa a început. Apoi, încet – încet, tot postând pe Facebook, au început să apară comenzile. Între comenzi continua să creeze alte personaje, atunci când lua pauză de la munca de freelancer.

La un moment dat avea o canapea plină cu Pufoșenii la mama ei în bucătărie. Atelierul a apărut din nevoia de a muta personajele și materialele într-un alt loc. Al lor. Toată familia o ajută acum. Bunicul, cât și cei doi părinți pensionari și politehniști. Ea e artistul familiei.

Lia impune ritmul, câteodată drăcesc, până târziu în noapte, dar s-a obișnuit tocmai pentru că o face din pasiune și pentru că se implică total în fiecare lucrare. Îi ia minim 30 de ore de muncă efectivă ca să aducă un nou personaj în lume – de la concept, schiță și până la produsul final. Are un sistem bine pus la punct, cu zile speciale pentru fiecare bucățică a procesului. Un nas cât o monedă de 10 bani îi ia acum 20 de minute – de la model până la croială, formă și umplere folosind o pensă chirurgicală, și mai apoi aplicarea prin cusături a nasului pe personaj. I-ar lua un minut dacă ar folosi metoda „made in China”, dar nu vede rostul, iar rezultatul ar fi o bulină de material aplicată cu lipici – total impersonal – fără implicare sau suflet.

Fiecare comandă e specială și unică, iar Lia e extrem de atentă la detalii. Unele personaje nu ies din prima așa că le reface. Spune că trebuie să fii „un pic defectă la cap” în sensul bun al cuvântului, ca să faci așa cum face ea. Nu acceptă de la sine decât ce este mai bun și încearcă să atingă cu fiecare lucrare un anumit nivel de măiestrie. Simte că doar așa trăiește cu adevărat. Se bucură și se simte liberă atunci când creează.

Cum apar Pufoșeniile?

Pufoșeniile vin. Cu cât creează mai mult cu atât are mai multe idei. Se inspiră din orice – din viață, din poveștile de pe Facebook, din propriile bucurii și tristeți. Simte că are tot timpul ceva de învățat. Nu vede nimic profund rău sau profund bun în oameni și-n viețile lor. Doar anumite nuanțe de gri. Orice om are o poveste, și o poveste ascunsă în spatele poveștii. Dacă ai răbdare și atenție, poți înțelege foarte multe, important e să nu trăiești superficial.


Crede în empatie, altfel nu ar putea să le dea Pufoșeniilor personalitate.

Are o Bufniță cu mină supărată. „Arată ca o băbuță tare morcovită” dar, de fapt, pe Bufniță o doare capul. De la sinuzită. Lia suferă de sinuzită cronică.

Pufoșeniile ei apar din nevoia de a spune o poveste, iar Lia descoperă povestea personajului în timp ce-l creează. Personajele au ochi, dar n-au gură. Trebuie să rămână nevinovate, iar gura ar spune prea multe. Vorbele pot fi oricând reinterpretate, în schimb ochii ajung să acceseze zona de copil al omului mare pentru care e creat personajul. Lucrările ei reușesc să declanșeze în adulți acele mecanisme subtile care nu sunt la-ndemâna copiilor, dar care vorbesc despre copilul purtat înăuntru de fiecare om ajuns mare. Atunci când personajul creat de ea ajunge să readucă la suprafață copilul din adult, pentru oricât de puțin timp, Lia știe că a mai apărut o Pufoșenie în lume.

Unui prieten i-a mărturisit, în glumă, că vorbește câteodată cu Pufoșeniile, „dar cât timp nu-mi răspund înapoi, e OK”. Și nu, până acum nicio Pufoșenie n-a răspuns înapoi.

Artă aplicată

Lia susține că nu face „handmade”. De fapt nu prea e de acord cu termenul sau cu felul în care a ajuns să fie perceput acum termenul în România. Crede că sunt mai multe categorii și niveluri de „handmade”. Unii aplică patternuri găsite pe net, alții folosesc tehnica șervețelului, și Lia e OK cu asta. Dar crede că există o diferență între hobby și artă. Un hobby e o pasiune creativă, arta e un mod de a trăi și a vedea lumea prin ceea ce creezi.

„Nu poți reinventa gaura de la macaroană. Dar asta nu-nseamnă c-ar trebui s-o reproduci fără a da lumii ceva din tine în timp ce o re-interpretezi. Trebuie s-o faci în felul tău și pentru asta trebuie să fii dispus să descoperi. Ești cu adevărat o persoană creativă atunci când îți lași amprenta. Asta-i diferența dintre drăguț și artistic. Dintre OK și frumos”.

Oamenii au început să perceapă diferența. Din ce în ce mai mulți apreciază munca Liei și a altor artiști ca și ea. Deși nu vrea să-și descrie arta, ar zice totuși că ceea ce face ea e „sculptură din materiale alternative”.

În Timișoara „depinde foarte mult de bula în care te-nvârți”. Iar bula aceasta crește și atrage din ce în ce mai mulți oameni care sunt vrăjiți de lucrările ei, chiar dacă poate nu înțeleg efortul. Dar sunt vrăjiți și fascinați de rezultat și asta înseamnă că Pufoșeniile Liei și-au atins scopul.

Dă înapoi comunității

Lia încearcă în felul ei să lupte cu efectele consumului. Crede că globalizarea are părțile ei foarte bune dar și unele zone care golesc lumea de conținut.

Poate pentru unii ar părea că face jucării de pluș, dar Lia se implică total nu doar în arta ei, dar și în comunitatea în care creează. A colaborat împreună cu ONG-ul Little People și a creat o serie de Leuți pentru copiii care sunt pacienți de chimioterapie. Fiecare Leuț avea o coamă detașabilă. A lucrat împreună cu mama ei. Când l-au terminat pe primul și au detașat coama, le-a pufnit plânsul.

Crede că fiecare om poate avea un impact asupra comunității în care trăiește. Trebuie să ajungi să poți empatiza cu celălalt. Și să ai curajul să faci ceva. Oricât de mic sau de pufos.

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.