Anul 2017. Timișoara. În pregătirea lui 2021 – anul diversității culturale și etnice. Un an în care Timișoara va fi Capitala Culturală Europeană. Cât de european este acest oraș? Cât e de pregătit pentru a primi și accepta diversitatea? Cum îi vom privi pe turiștii care formează cupluri de același sex, care se țin de mână pe stradă sau au un copil? Acei turiști care trăiesc într-o societate unde căsătoria între persoane de același sex este acceptată, unde normalul lor este acela de a forma o familie. Suntem ingoranți sau toleranți?
În plină dezbatere despre schimbarea constituției, despre parteneriatul civil între persoane de același sex și știri despre Noua Dreaptă, acest articol nu își propune să fie partizan, ci să arate o mică parte din comunitatea Timișoarei și felul în care majoritatea se raportează la minoritate. Trebuie remarcat că toți cei intervievați de PRESSALERT pe această temă au cerut să le fie păstrat anonimatul.
Ținut de mână și paradă
Andreea locuiește de cinci ani împreună cu partenera ei și se consideră norocoasă pentru că are prieteni care o acceptă așa cum e. Avea impresia că Timișoara este un oraș tolerant datorită grupului din care face parte, dar și-a dat seama că în afara „bulei ei” lumea discriminează. Primul șoc l-a avut anul trecut, când un grup de adolescenți a început să strige pe stradă după ele „lesbienele” folosind apoi și alte cuvinte indecente la adresa lor. Nu are curajul să meargă de mână cu partenera ei decât prin centru. Spune că de un an – de când cu Coaliția pentru Familie – reacțiile au devenit mai agresive pentru că oamenii sunt încurajați să discrimineze.
„E enervant că se discută despre ceea ce fac oamenii în pat, nu despre relația lor de cuplu. Când discuți despre o relație hetero asta faci? Vorbești despre cum fac sex acei oameni? De asta e considerată indecentă relația dintre doi bărbați, pentru că se vorbește despre cum fac ei sex. E scârbos. La femei e mai sex”, spune Andreea.
Deși a auzit foarte des cuvântul „anormal”, nu crede că cineva folosește acest cuvânt în adevăratul lui sens și spune că e doar o limitare de vocabular -„Depinde și de cum te raportezi la cei din jur. Nu trebuie să ieși în stradă sau să te victimizezi. Dacă te comporți normal, firesc, și ceilalți te vor vedea așa. Lumea adoptă atitudinea ta.”
Poate unii se tem că vor vedea pe stradă tot felul de persoane de orientare homosexuală „dându-se în stambă” într-un fel colorat, gălăgios și libertin? „Exhibiționismul ăsta apare și din faptul că persoanele respective nu se pot exprima liber, mai ales după o adolescență dificilă, și când sunt «out» se simt cu adevărat liberi. Dacă nu ar fi discriminați și ar fi acceptați ca fiind normali, nu s-ar mai comporta așa. Eu nu mă simt reprezentată de Gay Pride Parade pentru că mi-e frică să nu fim judecați și mai tare datorită exhibiționismului afișat de obicei la genul ăsta de eveniment. Se pune eticheta asta de exhibiționist. Sunt necesare paradele mai ales pentru adolescenți, pentru că au nevoie să vorbească cu cineva și să nu se simtă singuri – sunt cazuri de sinucidere în rândul adolescenților băieți pentru că s-au simțit anormali. Cu siguranță numărul homosexualilor e mai mare, dar nu se manifestă pentru că se simt izolați”, explică Andreea.
Parteneriatul civil reprezintă o formă legală de recunoaștere a relației de cuplu, indiferent de orientarea sexuală a partenerilor. Persoanele homosexuale își doresc ca acest parteneriat să fie legiferat, în primul rând pentru a le fi recunoscută relația în cadru legal, pentru a avea drepturi civile de împărțire a bunurilor, dreptul la moștenire și dreptul de a-și vizita partenerul dacă acesta este spitalizat.
„Homosexualitatea nu se ia”
În dezbaterile publice, cei care sunt pro familie tradițională, nu sunt de acord cu parteneriatul civil între două persoane de același sex, pentru că îl consideră un pericol pentru societate. Parteneriatul civil se poate transforma în căsătorie ca mai apoi cuplurile de același sex să câștige și dreptul de a adopta copii.
„Copii abandonați care trăiesc în condiții groaznice, poate că nu au nici o șansă să ajungă într-o familie. Se luptă pentru dreptul ăsta de ani de zile și cred că nu e un pericol. Mie mi-ar fi frică să adopt un copil pentru că ar fi el discriminat din cauza mea. Și nu e vorba despre impactul părinților asupra copiilor ci despre impactul societății asupra acelor copii adoptați de părinți homosexuali”, crede Andreea.
Nu știe în ce direcție va merge societatea noastră dar crede că e bine că a început să se discute despre asta. Spune că sunt mai mulți oameni speriați decât cei care acceptă. Sunt speriați că o să fie homosexuali peste tot pe stradă și o să facă sex prin parcuri.
„E ca orice altă relație. E sănătos să vadă copiii oameni gay care se țin de mână pe stradă pentru că se vor simți OK, indiferent de felul lor de a fi. Ei nu o să fie transformați în homosexuali din cauza asta, homosexualitatea nu se ia”. mai spune Andreea
De ce NU adopțiilor de copii
E mai bine ca un copil să rămână în orfelinat decât să fie crescut de un cuplu gay? Iată răspunsul unui specialist din domeniul psihologiei copilului: „Știu că cel mai puternic argument în favoarea adopțiilor copiilor de cuplurile gay este formulat în felul următor: decât să stea acel copil în orfelinat sau într-o familie abuzivă, mai bine să fie înfiat de cineva care să îi dea de mâncare și să îl poată îngriji, să îi dea o altă speranță de viață. Acest răspuns se referă la altă problemă. Criza familiei! Este altceva. Pentru o astfel de situație, eforturile ar trebui îndreptate către a salva sau a îndrepta acea familie aflată în impas. Educarea și creșterea copilului, mai ales mic sau sugar, de către un cuplu gay ar putea constitui o soluție extremă. Pentru că nu poți ignora pur și simplu inconștientul. Să luăm un exemplu: ce sentimente și ce trăiri are o tânără femeie care iși dorește un copil, la vederea unui bebe? Și ce trăiri sa sentimente experimentează un bărbat? Ceea ce este evident. O bucurie a ambilor. Această bucurie poate fi văzută de ceilalți. Însă în interior, greu de știut”.
Vorbind despre relația dintre părinți și copii, psihologul a explicat că „după concepere, copilul e investit emoțional cu tot felul de sentimente, de la bucurie, la spaimă, la exaltare etc. Aceste dimensiuni psihice influențează încă de la făt dezvoltarea copilului. Desigur, imi vei spune că în cazul unui abandon lucrurile nu stau așa. Da! Este traumatizant. Însă ce vreau să spun e că nici un bărbat nu va putea transmite inconștient emoția maternă. Pentru că așa ceva nu există. Nu vorbesc de neputința cuiva de a îngriji un copil. Este evident că prin bunăvoință poți da cuiva de mâncare și poți îmbrăca pe cineva, te poți juca cu un copil, îl poți instrui, învăța, educa. Aceste lucruri sunt evidente. Eu vorbesc de forțe ascunse, inconștiente, unice. Nu bărbații aduc pe lume copii, nu ei îi alăpteaza la sân. Desigur, nici rolul tatălui nu poate fi exclus, în cazul cuplurilor lesbiene. Problema e aceeași. Și am respect pentru diversitatea asta psihică, patologică și de personalitate. Însă mesajul meu este unul cât se poate de firesc. Boala apare când omul își pierde firescul lucrurilor. Dezechilibrul apare când pierzi sensul. E firesc ca femeia să fie mama. Ea e cea care dă viață. Altfel nu se poate”.
După analiza sa la rece, ține să precizeze: „Doamne ferește, nu vreau să fiu înțeles greșit! Nu sunt împotriva homosexualilor. Orice gay poate fi un profesor excelent, medic, inginer etc. Însă e imposibil să transmiți emoția maternă ca bărbat. Da. Poți fi crescut de o familie gay. Dar nu pe de-a-ntregul.Iar abuzurile în familie și abandonul copiilor sunt altă problemă. Oferirea acelor copii spre adopție în cuplurile gay nu este o soluție. Soluția e să încerci să rezolvi problema cealaltă.”
Lipsa de dialog
Horia e gay. Și luptă pentru normalitatea lui. „Mie îmi place Timișoara. Mi se pare că e un oraș foarte civilizat. Însă trebuie să facem diferența între toleranță și ignoranță. Dacă tolerezi înseamnă că accepți persoana așa cum e, dacă ești ignorant atunci mergi pe principiul ce nu mă afectează, nu mă deranjează. Timișoara e ignorantă. Te las să fii ce vrei dar nu mă deranja. Nu cred că în Timișoara ar putea exista un marș pentru că Noua Dreaptă e foarte puternică aici și nu înțeleg de ce. Timișoara, din punct de vedere etnic și cultural a fost un oraș divers, foarte colorat, cosmopolit”, este de părere Horia.
Spune că în România homofobia este puternică, iar ortodoxismul nu luptă cu asta, ci dimpotrivă. Totul pornește de la o lipsă de dialog între oameni. Atunci când nu se creează un dialog, când nu se schimbă experiențele, când nu se vorbește despre unul și celălalt, ci doar din punctul unuia de vedere, se nasc tot felul de prejudecăți. Susține că homosexualilor nu li se dă șansa să adopte copii „Din ignoranță. Preferăm să ținem copii în orfelinate, în cele mai mizerabile condiții fără nici o șansă în viață, de educație, de a deveni un cetățean civilizat decât să le dăm poponarilor dreptul să adopte. Este ilogic și se pune argumentul creștin în față dar din punctul meu de vedere nu e creștină această atitudine. E chiar o condamnare la o viață foarte rea.”
Normalitate și majoritate
Despre traumele copiilor, crede că acel copil nu-și învață sexualitatea de la părinți. E doar o prejucată a celor care nu a văzut niciodată normalitatea unui cuplu gay. Cât despre copilul care e traumatizat de doi bărbați care se țin de mână pe stradă „nu pot să vorbesc despre fricile altora. Până la urmă e asta o traumă, că vezi doi oameni care se iubesc? E bine să dăm exemple de respect și de dragoste. Am putea să ne informăm, să vedem în alte țări dacă acei copii crescuți de homosexuali sunt traumatizați sau nu.
Vorbim de o lipsă de cultură care are la bază stigmatizare, izolare, nefericire. Ne e frică deoarece considerăm că e anormal. Normalul e definit de majoritate. În al doilea război mondial era normal să arzi evrei în cuptoare. Nouă ni se pare normal? Nu ar fi mai bine să ne iubim aproapele, așa cum zice și în Biblie, în religia pe care o avem majoritatea în țara asta?”, se întreabă Horia.
Când îi spui că se spune că un copil crescut de un cuplu gay o să fie marginalizat, reacționează imediat: „Păi nu-l mai marginalizați. De ce trebuie eu să mă mut în altă țară să-mi întemeiez o familie? De ce nu am același drept pe care îl are oricine în țara asta? La baza familiei trebuie să stea respectul, bunul simț, dragostea și buna înțelegere. Asta trebuie să fie normalitatea. Un procent mare de români sunt alcoolici. Asta nu cred că e normalitate.”
De ce nu sunt acceptați
De ce societatea noastră nu e pregătită pentru a accepta homosexualii? Ne spune Adela, consilier și psihoterapeut: „Sunt două aspecte. Cel istoric, nici un regim totalitar nu încuraja libera exprimare a in dividului pentru că punea în pericol sistemul. Așa cum și psihologia a fost interzisă câțiva ani pentru că le deschidea oamenilor mintea, le spunea că natura lor e una liberă și frumoasă și asta nu era bine pentru sistem.
„Conformismul e foarte important într-o societate. Oamenii simt nevoia să se conformeze unor anumite standarde pentru a fi acceptați, pentru a avea confirmarea cuiva. Pentru unii oameni este foarte importantă confirmarea. În ochii societății homosexualii nu se conformează, ei nu fac parte din acea majoritate general acceptată despre care toată lumea are o impresie relativ bună. Ei fac altceva și atunci sunt criticați, sunt priviți ciudat. Ne este teamă, chiar dacă în esență nu avem un sentiment puternic față de ei, de ceea ce spun alții despre noi dacă am fi de acord cu comportamentele publice ale homosexualilor. Mulți oameni spun ceva ce nu cred din dorința de a rămâne acceptat și confirmat de grupul respectiv. Sunt bineînțeles și oameni care nu sunt de acord deloc și resping din start ideea unui cuplu de homosexuali. Ei nu sunt disonanți și se exprimă în acord cu ceea ce gândesc dar o fac din același motiv, din frica de a nu ține cu un grup minortar. Cei care îi tolerează nu se tem pentru că stau cu acceptarea de sine necondiționată foarte bine și conform standardelor lor, bunăstarea lor psihică nu depinde așa de mult de confirmările care vin din exterior. Ei știu că sunt oameni valoroși fără să primească atâta feedback pozitiv de la cei din jur”, mai spune consilierul.
Homosexualitatea nu este o boală psihică
Adela spune că „eu ca psiholog nu am nici o problemă cu cei din grupul LGBT. Cred că are de-a face cu identitatea. Homosexualitatea nu este o boală psihică. Știu că a fost interes din partea Bisericii, care a făcut presiuni asupra oamenilor de știință, a medicilor, chiar asupra psihologilor, să se ajungă la concluzia că homosexualitatea este o boală, dar eu nu știu să fie probată științific”.
Cât despre adoptarea copiilor de către cupluri gay, aceasta crede că „există familii clasice, între o femeie și un bărbat care nu reușesc, din diferite motive, să crească adecvat un copil. Deci nu de sexul partenerilor ține. Știu cupluri gay care și-au împărțit foarte bine rolurile, asumate și bine aplicate, în familie. Nu există implicații severe asupra copilului atâta timp cât îi explici diversitatea și îl asiguri că este iubit în această formulă de mama și mama sau tata și tata. Dar e important să-i explicăm de ce această diferență. Un copil crescut de un cuplu homosexual nu are traume dacă lucrurile se întâmplă corect.”
Heterosexual vs gay
Bogdan este heterosexual, căsătorit, cu un copil și are propria sa viziunea -„Dacă văd un cuplu gay care se ține de mână pe stradă sunt surprins dar nu oripilat sau scârbit. Până la urmă sunt doi oameni care-și demonstrează afecțiunea în public și nu cred că e ceva amenințător sau greșit în asta. Când eram adolescent aveam o anumită repulsie dar înțelegând fenomenul – pentru că el există de foarte mult timp în specia noastră umană – mi-am dat seama că nu e nimic greșit. Faptul că pe mine mă șochează sau că nu sunt obișnuit să văd așa ceva are de-a face cu faptul că sunt o persoană teoretic normală, cu înclinații sexuale normale și e absolut natural ca atunci când văd ceva cu care nu sunt obișnuit să am o primă reacție de șoc. E ceva ce în mintea ta, de om heterosexual, nu există. Dar, maturizându-mă și având ocazia să călătoresc prin Europa mi-am dat seama că acolo homosexualitatea e privită ca ceva normal, ca și vântul sau ploaia, mai ales în orașele mari. Probabil că și acolo, în orașele mici unde deschiderea culturală nu este la fel de cosmopolită sunt aceleași reacții, ca și aici”.
Sunt aceste cupluri exemple negative pentru copil?
„Nu, consider că exemplele negative sunt violența și ura. Prefer să văd doi oameni sărutându-se pe stradă decât să văd oameni aruncând cu pietre unii în alții sau activiști având discursuri de ură împotriva a ceva ce este altfel. Mi se pare mai important pentru copilul meu să învețe să accepte diversitatea și diferitele opțiuni de lifestyle, i-ar oferi o mai mare perspectivă de înțelegere a vieții si a oamenilor decât să-i spun că trebuie să facă lucrurile doar așa și să evite tot ce nu e „așa”. Mi se pare că se împarte societatea între noi și ei. E fascist, de extremă dreaptă și nu are nicio legătură cu perioada istorică și geopolitică în care ne aflăm acum. Eu și cei din generația mea nu mai vrem genul ăsta de discurs, care limitează realitatea.”
„E un păcat de moarte, pentru că ei ies din sfera firescului”
Poziția Bisericii este una foarte clară. Nu sunt acceptate căsătoriile între persoane de același sex. Care sunt argumentele? Ne spune un om din Biserică: „Sunt câteva poziții ferme și din Biserică față de homosexualitate, sodomie în limbaj bisericesc, de la Sodoma și Gomora încoace, cele două cetăți în care bărbații se culcau cu bărbați și femeile cu femei. Erau lucruri socotite împotriva firii. O legătură firească este într-un bărbat și o femeie, e singura legătură în urma căreia poate rodi ceva, poate prinde viață. Într-o relație dintre un bărbat și un bărbat nu poate rodi viață și de aceea nu e o relație binecuvântată de Biserică și e considerată un păcat, chiar un păcat capital. Nu așa grav ca pe vremea Vechiului Testament când oamenii erau linșați și lapidați, ci e un păcat de moarte pentru că ei ies din sfera firescului și ajung într-o moarte duhovnicească, spirituală, în care nu se mai percepe ce e firesc și lăsat de Dumnezeu, adică adevărat, curat, natural. Problema e mai complexă. Noi trăind într-o realitate căzută, nefăcând parte din Rai unde am fost la început puși de Dumnezeu, e clar că firea umană a suferit o schimonosire foarte vizibilă. Astea sunt păcate care vin în urma căderii noastre din Rai”.
Preotul crede că „sodomia nu este un păcat mai mare decât hulirea de Dumnezeu, adică nu vrei să cunoști sau ești într-o stare de indiferență față de perspectiva realității existenței Creatorului Suprem, care a creat tot Universul. La nivel cultural, este o problemă promovarea manifestațiilor de tipul ăsta într-un mod agresiv, vizibil, persuasiv. Chiar dacă homosexualitatea vine dintr-o deviație comportamentală, chiar dacă ai senzația că te-ai născut cu ea, e doar un impuls care te subjugă și alterează menirea ta ca om. Stagnezi într-o etapă strict erotică prin care-ți astâmperi nevoia de manifestare a sexualității”.
Biserica nu-i respinge
Explică faptul că Biserica îi acceptă pe homosexuali ”și e aproape de ei ca și de orice alt om, dar nu poate să binecuvânteze căsătoria dintre ei. Taina căsniciei e o taină care se petrece între bărbat și femeie. Dumnezeu ți-a dat trupul pe care îl ai – e templul duhului sfânt – și ca să-l împărtășim pe Dumnezeu trebuie să ducem o viață curată, chiar și într-o căsnicie. Căsnicia presupune redevenirea cuplului în cuplul originar din Paradis. Nimeni nu vrea să respingă homosexualii din societate, dar ei nu-și doresc doar un parteneriat – dacă ar fi vorba numai despre asta Biserica ar fi de acord. Vor să se căsătorească și la Biserică. Deoarece au fost unele cupluri gay care au dorit să li se recunoască căsătoria au intervenit și cei de la Coaliția pentru familie și lucrurile au escalat. E o treabă românească, e o manifestare care seamănă leit societății. Brutală și necizelată. E nevoie de dialog. Mass media însă, ca să facă show, cheamă cele mai colorate personaje tocmai pentru a crea controverse. Dar nici Biserica nu face demersurile necesare pentru a selecta cei mai buni oameni din cadrul ei pentru a prezenta o poziție cultă, discretă și diplomatică față de această problemă.”
„Homosexualitatea se poate lua, prin exemplu”
De ce nu e bine să înfieze un cuplu homosexual un copil dintr-un orfelinat? Pare să fie cea mai mare problemă pentru această societate. „Problema e definirea termenelor – normalitate și firesc. Nici o persoană cu probleme psihice, un alcoolic sau un om împătimit de adulter n-ar trebui să întemeieze o familie. Se cauzează traume. Răul cel mai mare e ca un copil să trăiască în afara bisericii, fără să afle de existența lui Dumnezeu. Nu cred că două persoane homosexuale pot crește un copil în biserică. E mai probabil ca un copil care vede un cuplu homosexual sau care crește într-un cuplu homosexual să încerce să urmeze modelul. Homosexualitatea se poate lua, prin exemplu. Așa cum un copil învață un cuvânt nou așa poate imita comportamente noi. Ori ești robul lui Dumnezeu ori robul păcatului – una dintre formele lui fiind sodomia.
Greșeala poate fi vindecată printr-o perioadă de asceză, exercițiu mental prin care se produce o schimbare. Dacă persoana realizează că sunt niște lucruri nefirești. Există oameni ai bisericii care se pare că au avut probleme de tipul ăsta – Seraphim Rose – care a devenit un mare sfânt învingându-și patimile”, explică preotul.
În loc de concluzie
În România, deși se fac din ce în ce mai multe dezbateri publice pe această temă, subiectul rămâne totuși tabu. Deranjează și stârnește reacții agresive din partea ambelor tabere. Există păreri, argumente și contra-argumente. Exprimate de persoane cărora le e frică să-și dea numele real. În spațiul online, protejați de un ecran, oamenii aprind discuții dureroase, se aruncă invective și se rănește – de ambele părți. Din fericire până acum, doar limbajul a fost unul agresiv – și asta doare, dar nimeni nu a suferit fizic de pe urma acestor dezbateri, din câte știu eu. Să sperăm că dialogul început va avea o finalitate civilizată, din care toate părțile implicate vor avea ceva de învățat, iar noi ca societate vom crește datorită experienței.
Până la urmă, este societatea noastră tolerantă sau ignorantă? Mai important – este Timișoara, viitoare Capitală Culturală Europeană, un oraș tolerant, ignorant sau doar fricos? Și de unde-ar veni frica asta până la urmă? Avem până în 2021 să găsim un răspuns, împreună.
