Primul sat al copiilor din România se află la Timișoara. Aproximativ 2.000 de micuți cu povești triste, părăsiți de părinți, au fost găzduiți, în ultimii 23 de ani, în cele 12 case realizate din donații. Iar eforturile depuse pentru ca acești copii să ajungă să aibă o viață normală sunt uriașe.
„La început, ne trezeam că vin oamenii și lasă copiii la poartă și pleacă”, își amintește Cristian Popescu, directorul Fundației Rudolf Walther, filiala Timișoara. Se întâmpla prin anii ’90, când Direcția pentru Protecția Copilului Timiș nu era înființată. Astfel, oamenii aflau „din gură în gură” că la Timișoara se află un „sat al copiilor” abandonați.
`Îmi amintesc că la un moment dat a venit o femeie din Moldova și și-a lăsat băiatul la noi. Avea trei ani. După 17 ani, am reușit să dăm de mamă. De două ori l-a amăgit pe băiat că o să vină la Timișoara să-l viziteze. A așteptat-o în gară de fiecare dată, dar n-a coborât din tren”, ne spune Cristian Popescu. Aceasta este doar una dintre poveștile cutremurătoare din satul de copii din Timișoara. Iar abandonul este una dintre cele mai mari traume pe care le poate trăi un copil.
Centrul de plasament al Fundației Rudolf Walther are aspectul unui sat obișnuit. Acesta se întinde pe o suprafață de opt hectare, în cartierul Plopi, din Timișoara. În total, în perioada 1991 – 1994, au fost realizate 12 case, toate cu sprijinul financiar al omului de afaceri german Rudolf Walther. Acesta a investit aproximativ două milioane de mărci germane în primul sat de copii din România, centrul fiind realizat cu scopul de a-și arăta recunoștința față de țăranul român care i-a salvat viața în timpul celui De-al Doilea Război Mondial.
Imediat ce intri pe poarta fundației, te întâlnești pe alee cu copii. Sunt de toate vârstele, îți zâmbesc timid și toți salută respectuos. S-au întors de la școală, așa că-și ocupă timpul cu diferite activități. Astfel, în clădirea administrativă se află un cabinet medical, dar și unul stomatologic, iar un dentist încearcă să-l liniștească pe copilul aflat pe scaun că n-o să-l doară. O fostă beneficiară a fundației, care a rămas să lucreze în centru și să ajute copiii cu povești triste, a adus o pată de culoare pe pereții albi din interiorul clădirii.
„Avem 1.300 de pomi fructiferi, tot timpul sunt fructe pentru copii. Aici sunt merii”, ne arată directorul fundației pomii din partea stângă a aleii care duce spre școala cu clasele I – VIII și grădinița, care aparțin tot Fundației Rudolf Walther. Acestea au fost inaugurate tot în anul 1994, când au fost finalizate și cele 12 case. În total, în cele două unități de învățământ sunt înscriși 90 de copii, plus alți 150 din afara fundației. „Casele am reușit să le modernizăm în urmă cu câțiva ani, cu bani de la Ministerul Muncii, dar clădirea școlii nu era eligibilă în acel program. Am avea nevoie de bani să le reabilităm, pentru că reparații capitale nu s-au făcut de 23 de ani”, povestește Cristian Popescu.
Cele 12 case în care locuiesc copiii abandonați au fost construite în spatele școlii, fiecare purtând un nume sugestiv: „Căsuța Minunilor”, „Căsuța Prieteniei” sau „Căsuța Soarelui”. În fiecare căsuță sunt cazați cel mult 12 copii, plus doi educatori, care fac cu schimbul, câte o săptămână fiecare. Aceștia dorm alături de copii și încearcă să-i ajute în orice problemă au. Iar problemele nu sunt deloc puține.
„Cei de aici sunt familia noastră”
Andreea Bota are 14 ani și se află în satul de copii Rudolf Walther împreună cu sora ei, de 16 ani, cu care stă în aceeași cameră. Au ajuns aici în urmă cu șase ani „din cauza părinților, nu prea aveau grijă de noi”, spune Andreea, puțin revoltată. Este în clasa a VIII-a la școala din sat și spune că se înțelege de minune cu educatoarele din casă. „Din moment ce au grijă de noi, cei de aici sunt familia noastră, avem condițiile necesare, este foarte bine și frumos. Educatoarele ne ajută la teme, plus că mai vin și voluntari”, povestește Andreea.
În aceeași casă cu Andreea locuiește și Fabiana, de 15 ani. Este primul an la liceu, fiind înscrisă la Colegiul Tehnic MIU din Timișoara. „Mai am o soră în sat, de 16 ani. Suntem din Satchinez și bunica ne-a adus acum cinci ani aici, pentru că n-a mai putut să aibă grijă de noi. Tata a murit, iar mama e la frumoși, prin Timișoara, să nu zic la bărbați”, încearcă să glumească Fabiana.
Printre fetele care locuiesc în satul de copii Rudolf Walther se numără și Alina. Este tunsă scurt și puțin băiețoasă. Fata și-a dorit mult să ajungă la Liceul Sportiv, astfel că reprezentanții fundației au sprijinit-o. Însă, imediat ce a fost înscrisă la liceu, au apărut și problemele, pentru că Alina a început să chiulească, iar în final a renunțat la școală.
„Am ajuns să stau în fața clasei, la ușă, pentru ca să fiu sigură că Alina stă la ore. Dar degeaba”, ne povestește resemnată Frida Șerban, educatoarea care locuiește într-o casă a Fundației Rudolf Walther, alături de 12 fete.
Frida este din Orșova și este „mamă” pentru copiii din satul Fundației Rudolf Walther de 15 ani.
Ne povestește că trebuie neapărat să iubești copiii pentru a putea lucra în acest domeniu și a le da o mână de ajutor. „Mie îmi place, este o experiență frumoasă. Noi încercăm să le oferim tot sprijinul. Ne gospodărim singure, fetele își fac curat, gătim împreună, le ajut la lecții, Merg și la ședințele cu părinții, la școală. Discut absolut orice cu copiii, chiar și când sunt acasă vorbim la telefon. Aici suntem ca într-o familie”, povestește Frida Șerban.
Cel mai mare centru privat din țară
Cristian Popescu, directorul Fundației Rudolf Walther, filiala Timișoara, ne povestește că satul de copii este condus de o „primăriță”, aleasă de către micuți. Este vorba despre Valentina, de 18 ani, care este un adevărat model pentru ceilalți copii. Adolescenta este înscrisă la Liceul Economic, iar anul școlar precedent l-a terminat cu media 9,60. Valentina mai are trei surori în sat, fiind aduse aici după ce un unchi a sunat la Telefonul Copilului pentru a sesiza faptul că fetele sunt neîngrijite.
De altfel, Cristian Popescu povestește că majoritatea copiilor nu sunt scoși din familie sau abandonați de către cei care le-au dat viață din cauza sărăciei, ci în principal pentru că sunt neglijați, bătuți sau părinții sunt alcoolici. Iar dramele prin care trec acești copii sunt cutremurătoare, cei mai afectați fiind cei de vârste foarte mici.
„Am avut un băiețel care a plâns zi de zi, câteva săptămâni, era traumatizat. Degeaba le oferim noi cele mai bune condiții. Sloganul «casa de copii nu e acasă» e cât se poate de adevărat. Toți sunt tulburați afectiv, separarea de familie, mai ales în cazul unui copil mic, nu este sănătoasă. Copilul instituționalizat nu este ușor de motivat și este greu să-l faci să se simtă bine la casa de copii, pentru că nu are cum. El are tot felul de frământări interioare, mai apare și familia care-i spune că te iau acasă, dar uite că nu mă lasă să te iau, o să te iau la anul când îmi fac casa, etc. Copilul este tot mințit și atunci frustrările și nemulțumirile nu-l motivează să învețe. Este foarte greu de motivat și de lucrat cu copii de acest gen”, ne spune directorul Fundației Rudolf Walther, din Timișoara.
Cristian Popescu povestește că satul de copii din Timișoara este cel mai mare centru de plasament privat din România, care are în grijă un număr atât de mare de minori, 120, cu vârste între 3 și 18 ani. Mai mult, nicio instituție de acest gen din țară nu are la un loc grădiniță, școală și centru de formare profesională, ca în cazul Fundației Rudolf Walther.
„Mai avem în satul de copii o cantină. Toți copiii iau prânzul acolo, iar micul dejun și cina în case, încercăm cumva să-i pregătim pentru viața independentă. De asemenea, mai avem ateliere, o spălătorie, o brutărie. Reprezentanții fundației din Germania și-au dorit să fie un sat în care să vină copii mici, să treacă prin grădiniță, școală, apoi formare profesională. Să fie asistați până la majorat. La noi, un copil poate să-și depășească condiția și să se pregătească pentru viața independentă. Avem un centru de formare profesională, unde beneficiarii fundației pot urma cursuri gratuite de coafură, manichiură – pedichiură, cosmetică, brutar, patiser, operator confecții textile. La final, primesc și o diplomă recunoscută și se pot angaja”, detaliază Cristian Popescu.
Directorul Fundației Rudolf Walther din Timișoara spune cu mândrie că rezultatele muncii cu acești copii se văd. Astfel, 80% dintre copiii care au locuit în sat o perioadă mai lungă de timp au reușit să se integreze social. Adică să termine studiile, indiferent că este vorba de școala profesională, liceu sau facultate, au urmat cursuri de calificare, au reușit să se angajeze și să-și întemeieze o familie.
„Avem și copii studenți. Patru fete din satul de copii sunt înscrise la diferite facultăți. Rezultatele noastre sunt foarte bune, spre deosebire de cele din centrele de plasament de stat, dar e mereu loc și de mai bine. Poți să reușești doar dacă te străduiești să faci mai bine”, consideră Cristian Popescu.
Satul de copii din Timișoara reușește să supraviețuiască doar din donații și sponsorizări, primăria nu alocă fonduri nici măcar pentru plata utilităților. 70% din bani provin din fondurile Fundației Rudolf Walther, din Germania, iar restul de la diferite companii, plus o indemnizație lunară de 600 de lei din partea statului pentru fiecare copil care locuiește în sat.
Atasamentul adultilor ce sunt parintii copiilor lipsiti de prezenta parintilor naturali este de lauda,se pare ca ideea de a incredinta educatia copiilor inca de mici educatorilor specializati,expusa de Isaac Asimov in „Soarele gol”este salutara.De altfel un exemplu remarcabil este incredintarea educatiei la varsta de trei ani a viitoarei Maici a Domnului de catre parintii sai Ioachim si Ana ,Templului .Felicitari conducerii satului rupt din RAI!Un asemenea sat ar trebui organizat pentru cei eliberati din penitenciare de catre Guvern si dat in administrare ministerelor din domeniul social si cel economic.S-ar adeveri si visul lui Vlahuta din poezia „Sfanta munca”.