An de an suporterii din Timișoara sărbătoresc în jurul datei de 4 decembrie aniversarea clubului de fotbal Politehnica. Chiar dacă zestrea adunată în atâtea decenii de existență nu e extrem de bogată, formația alb-violetă a devenit un simbol al Banatului care a generat multă pasiune. După Revoluție echipa nu a mai câștigat niciun trofeu important iar palmaresul istoric a devenit subiect de scandal. Astăzi avem două entități ”Poli”. Una care susține că are actele ca și continuatoare de drept: ACS Poli, respectiv ASU Politehnica, proiectul de suflet al druckerilor împreună cu Universitatea Politehnica.
Data de 4 decembrie reprezintă momentul în care societatea sportivă Politehnica s-a constituit statutar. Echipa de fotbal formată din studenți începuse însă deja să evolueze în primăvara acelui an în campionatul districtual. Timișoara era deja populată la acea vreme de grupări solide, precum Chinezul, de șase ori campioană a României, CAT și RGMT. Mircea Jiva notează în cartea ”Haide Poli!” că apariția echipei care la început purta culorile studențești, alb și nergru, era privită cu scepticism și ironie. Oare putem compara situația cu ce s-a întâmplat în 2012, cu inițiativa suporterilor? Promovată în categoria I districtuală, Poli cea veche avea să dea devreme semne de ambiție, în 1927 remiza cu deținătoarea titlului național și multipla campioană Chinezul și învingea CAT-ul. Echipa evolua la început pe terenul Patria și avea deja un aer cosmopolit, fiind antrenată de italianul Carneli. Din 1928 s-a mutat pe arena Politehnica (azi ”Știința”), în locația unde și-a desfășurat ASU Politehnica majoritatea meciurilor din eșalonul secund. Un declin s-a înregistrat apoi prin plecările unor internaționali precum Sepi și Deheleanu. Echipa mult iubită de-a lungul ultimului veac nici nu a avut continuitate mereu. Prima pauză, din rațiuni economice, a fost între 1931-33. Politehnica a reapărut anul următor iar în 1936-37 făcea parte din nou înființata Divizie C. Studenții au fost urcați apoi prima dată în B în ediția 1940-41 grație și unei decizii la nivel înalt în sportul românesc.
Luptă cu CFR, dar și primul trofeu
Socialismul instaurat după Al Doilea Război Mondial a făcut ca multe echipe din oraș să dispară, precum e cazul Ripensiei, astfel că în Timișoara forțele au părut concentrate pe Poli și CFR. Cele două s-au și bătut pentru unicul loc oferit de federație orașului de pe Bega în elită după reluarea competițiilor. O nedreptate în condițiile în care Banatul nu era doar în vorbe fruntea fotbalistică în perioada interbelică. Deși Poli a fost prima clasată în campionatul orășenesc CFR avea să se impună, în mod aproape uluitor, în baraj. Tot în 1945 timișorenii alb-violeți se întâlnesc prima dată cu ITA (ulterior UTA), cu care remizează la Arad (2-2). Visul Diviziei A avea să se concretizeze și pentru Politehnica Timișoara la trei ani distanță, după un turneu de baraj crunt, cu alte șapte adversare. Printre artizanii performanței se număra și Andrei Rădulescu, unul dintre primele simboluri absolute ale suflării studențești. În ediția 1948-49 Poli și CFR erau aveau derby-uri în A. Din returul acelui campionat echipa alb-violetă a purtat denumirea de CSU Timișoara și a evoluat o perioadă pe ”Electrica”. Acolo unde feroviarii s-au impus în tur cu un spectaculos 3-2 în fața unui public record până atunci în Banat: 16.000 de oameni. În retur s-a înregistrat o remiză. ”Poli” termina pe 10 primul sezon în A, cinci poziții mai jos față de fosta vicecampioană, CFR. Din 1950 studenții trec la denumirea de Știința Timișoara. Una sub care vor cunoaște primul succes major pe plan intern. După un loc 3 în 1951 echipa avea să cunoască și întâia retrogradare, dar alb-violeții au revenit mai puternici. ”Echipa de aur” își arăta puterea treptat, după un nou podium în 1956, anul 1958 putea rămâne de referință și prin prestația din campionat. Știința a ratat titlul în ultima etapă, fiind la egalitate de puncte cu Petrolul, noua campioană, și CCA București, dar având un golaveraj inferior celor două. În schimb, Cupa României a poposit pentru prima dată în vitrina lui ”Poli” după un 1-0 cu Progresul București. Cădariu a marcat unicul gol al partidei. Știința se prezenta atunci cu o echipă pe care presa de astăzi ar fi numit-o ”stelară”: Enăchescu – Sbârcea, Codreanu, Florescu – Cojereanu, Tănase – Lereter, Cădariu, Ciosescu, Mazăre, Boroș. Regretatul Ioan Ciosescu devenea în acel sezon din nou golgheter. Tipic suișurilor și coborâșurilor istoriei poliste echipa a retrogradat în mod surprinzător în sezonul următor. Mai târziu acest parcurs de-a lungul anilor avea să fie poreclit ”ABBA”. Poli a rămas echipa cu cele mai multe promovări și retrogradări din România.
Stadion încăpător și rivali alb-roșii
Printre clasările mediocre după revenirea în elită (din 1961), un eveniment important a fost mutarea la 19 mai 1963 pe arena rămasă principală a orașului și astăzi. Cu peste 30 de mii de locuri, ”Dan Păltinișanu” se numea atunci chiar ”1 Mai”. Un stadion-mamut realizat și cu multă muncă voluntară. Necesar echipei care atrăgea cu adevărat un public prea numeros pentru arena ”23 August” (Știința de astăzi). Din păcate Poli avea să pice din nou în 1965 în urma unui sezon în care s-au acutizat relațiile cu UTA. Acel 3-3 de la Timișoara cu arădenii, s-a lăsat cu o adevărată revoltă în jurul stadionului.
Pe 27 martie 1966 alb-violeții au revenit la mult iubita denumire de Politehnica după dizolvarea vechiului club.
Pe teren schimbarea nu a fost onorată cu o victorie, echipa pierzând pe ”1 Mai” meciul cu Dinamo, nume care avea să ajungă foarte detestat pe Bega. A urmat o perioadă grea, cu un nou picaj în B (1967), unul care a ținut până în 1973, an în care Poli devansa Bihorul în clasamentul seriei a II-a. Reacomodarea cu ”A”-ul nu a durat foarte mult însă. Nu avea cum, în condițiile în care acești an au însemnat și prezența în alb-violet a unor nume precum Emeric Dembroschi – ”Eroul de la Guadalajara” – sau Dan Păltinișanu – ”Tata Mare”. În 1974 Poli pierdea pentru prima dată o finală de Cupă. Trofeu care avea să fie cucerit din nou peste șase ani, la doi distanță după o nouă clasare pe podium în campionat (1978). Finala din 1980, scor 2-1 cu Steaua, a fost decisă prin golurile lui Viorel Vișan și Dan Păltinișanu, cel care avea să dea și numele celui mai important stadion din Banat. Antrenorul Ion V. Ionescu, care intra astfel în legendă pentru Poli, mizase pe Stadionul ”23 August” din București pe: Suciu – Nadu, Păltinișanu, Șerbănoiu, Vișan – Manea, Dembroschi, Nicolae – Anghel, Nedelcu, Cotec. Mai intraseră Nucă și Roșca. După acel moment Poli nu a mai gustat gloria internă, în ciuda altor finale de Cupă, toate ratate, în: 1981, 1983, 1992, 2007 și 2009. Ultimele două fiind în ”era BkP”. În această perioadă, după cum și cei din generațiile mai recente știu, Poli a fost poate cel mai aproape de mult râvnitul titlu de campioană națională. În ediția 2008-09 însă alb-violeții au capitulat în fața ”surprizei” Unirea Urziceni. Mai apoi, sezonul 2010-11 a adus-o pe Oțelul Galați în față, un campionat la capătul căruia FC Politehnica a fost retrogradată pentru neîndeplinirea criteriilor de licențiere. Astfel, a doua oară, titulatură de vicecampioană a fost și mai dureroasă. Degeaba au obținut apoi Cristian Scutaru și compania o promovare în teren, căci problemele financiare au făcut ca lui Poli să-i fie refuzat accesul în Liga I. A fost ultimul campionat pentru vechea structură.
Bogăția de pe plan extern
Pe lângă cele două Cupe, anii de suferință în B sau frustrarea ratării unui titlu intern, suporterii Politehnicii Timișoara vor avea mereu motive de satisfacție când vor reflecta asupra mai multor prestații din eurocupe. Printre cele mai celebre victime se numără Atletico Madrid, în Cupa UEFA, Celtic Glasgow, în Cupa Cupelor, și Șahtior Donețk, în preliminariile Ligii Campionilor. Ultima, a fost eliminată după un 2-2 în deplasare și un 0-0 eroic pe teren propriu, în ediția 2009-10. Echipa ucraineană se prezentase în Banat din postura de deținătoare a Cupei UEFA (câștigase chiar ultima ediție înainte de trecerea la formatul Europa League) cu vedete cotate la zeci de milioane de euro. Mai mult, pe banca ei era Mircea Lucescu, antrenor devenit dușman al poliștilor încă din 1987, când ar fi promis după un meci pierdut cu Dinamo la Timișoara că echipa bănățeană va retrograda. Lucru care s-a și întâmplat în primăvara următoare. Prin urmare bucuria a fost trăită și mai intens de suporterii viola. Aceștia s-au mai bucurat printre altele de o prezență decentă în grupele Europa League, unde Poli a remizat cu Ajax și Anderlecht (2009). Ultima prezență europeană s-a consemnat în anul următor, în preliminariile aceleiași competiții. Alb-violeții au fost eliminați atunci de gigantul Manchester City (0-1, 0-2). Din echipa care a înfruntat ”cetățenii” făceau parte nume precum Costel Pantilimon, Cosmin Contra, Laszlo Sepsi, Dan Alexa, Lukas Magera și Ianis Zicu.
Problema palmaresului
Pentru foarte mulți timișoreni adevărata Poli a murit în 2012. Culmea, asta s-a întâmplat după lupte crâncene duse inclusiv la TAS de Marian Iancu împotriva lui Claudio Zambon pe tema identității clubului. În 1991 ASFC Politehnica s-a desprins din Institutul Politehnic și a preluat practic locul echipei. Lucrurile s-au complicat după anul 2000, atunci când la club a sosit în rol de salvator italianul Claudio Zambon. Acesta a venit cu jucători și locul în B cumpărat de la Dacia Pitești după ce Poli retrogradase în C. În anul următor însă patronul a plecat pe ușa din dos, echipa ajungând din cauza litigiilor la un punctaj negativ în clasament. În lipsa unei alternative, în 2002 timișorenii au primit-o cu brațele deschise pe AEK București. Prin fuziunea cu CSU Politehnica, promovată în B, ea devenise Poli AEK. În ediția 2003-04 Poli a lui Zambon apare însă surprinzător la Drăgășani la nivelul C-ului. Scandalul se iscă după preluarea clubului, în 2005, de către Marian Iancu. În acel moment el se numea FCU Politehnica, renunțându-se din anul precedent la particula AEK. Judecata la TAS i-a dat în primă instanță dreptate italianului. Poli din Liga I a trebuit să-și schimbe numele în FC Timișoara. Din sezonul 2011-12 a revenit însă la numele și culorile tradiționale după ce Universitatea Politehnica câștigase în instanță toate drepturile asupra mărcii. Au apărut și informații că disputa Zambon-Iancu ar fi fost de fapt tranșată în culise. Astăzi, palmaresul istoric e contestat de Nicolae Robu în contul lui ACS Poli. Club care inițial s-a bucurat de acceptul societății în insolvență (a lui Marian Iancu) pentru a purta particula ”Poli”. Mai apoi, în 2016 primarul a informat că Viorel Boiț, cel care deține ASFC-ul, a întrerupt legal înțelegerea cu vechea Poli și astfel gruparea de Liga I beneficiază de toate drepturile asupra palmaresului. După cum se știe, o mare parte a suporterilor alb-violeți nu au agreat apariția ”bugetarei” ACS Poli via Recaș și au preferat să investească timp și chiar proprii bani într-un alt proiect: ASU Politehnica, formația universității cu același nume. Dacă clubul din elită suferă financiar în zilele noastre după problemele cu Curtea de Conturi, gruparea susținută de druckeri a ajuns un club solid la nivelul Ligii a II-a după ce și-a început aventura în ”Județ”. ASU Poli nu a cerut drepturi asupra palmaresului iar fanii ei nu sunt impresionați de documente care-și pot schimba proprietarul. Vechea societate s-a îndreptat la același tribunal sportiv împotriva echipei susținute de galerie, dar nu a avut câștig de cauză.
