La mai puțin de o lună de la împlinirea a 70 de ani de la abdicarea Sa forțată, Majestatea Sa Regele Mihai, ultima figură luminoasă din galeria șefilor de stat ai României, urmașul regilor care au câștigat independența țării și au înfăptuit Marea Unire, s-a stins astăzi din viață și, o dată cu el, în opinia multora, o uriașă șansă pe care țara a avut-o în anii postdecembriști de a-și redobândi locul cuvenit în Europa și de a recâștiga respectul deplin al acesteia.
Regele-copil
Născut la 25 octombrie 1921, la castelul Foișor de la Sinaia, Mihai și-a început prima domnie la doar șase ani, la moartea Regelui Ferdinand, sub tutela unei regențe, în condițiile în care tatăl său, Carol al II-lea, renunțase la tron. A fost detronat trei ani mai târziu după revenirea în țară a lui Carol și a primit titlul de Voievod de Alba Iulia, orașul în care fusese încoronat bunicul său Ferdinand. Copilăria sa a fost umbrită de îndepărtarea din țară a mamei sale, Regina-Mamă Elena, pe care copilul avea permisiunea de a o vedea doar două luni pe an.
A revenit pe tron după abdicarea lui Carol al II-lea, când nu împlinise 19 ani, într-o Românie condusă autoritar de generalul – pe atunci – Ion Antonescu, care pregătea alianța cu puterile Axei și intrarea în război de partea acesteia. A depus jurământul de credință țării sale și poporului român în 6 septembrie 1940 și domnit în anii grei ai războiului, în care Constituția României fusese abrogată, iar Antonescu, care dobândise puteri depline, guverna prin decrete și îl ținea pe Rege departe de treburile statului.
Omul care a schimbat soarta războiului
Continuarea războiului dincolo de Nistru, privită cu ostilitate de mai mulți generali și șefi de partide politice, dezastrul suferit de armata română pe frontul din Moldova în 20 august 1944, decizia mareșalului Antonescu de a continua lupta alături de cel de-al treilea Reich și precipitarea evenimentelor din acele zile l-au determinat pe Rege să ia de unul singur decizia de a pune capăt acestei situații. Cum mareșalul a refuzat să comande retragerea trupelor române de pe front și să semneze un armistițiu înainte de a ajunge la o înțelegere cu germanii, Regele a socotit că arestarea mareșalului este imperios necesară și singura alternativă posibilă. Totodată, în calitate de comandant suprem al armatei, Regele a ordonat acesteia să înceteze lupta împotriva rușilor și a cerut germanilor să părăsească țara.
Lovitura de palat și repunerea în vigoare a constituției din 1923 a fost adusă la cunoștința populației în aceeași seară de 23 august, zi decisivă în istoria celui de-al doilea război mondial, care a precipitat prăbușirea Reich-ului cu aproximativ șase luni.
Armata română și-a susținut Regele și a continuat lupta alături de aliați, a anihilat ofensivele germane și a eliberat numeroase localități, trecând la cotnraofensivă și împingând trupele inamice spre nord.
În noaptea de 24 spre 25 octombrie, ultimele rezistențe germane de pe teritoriul Transilvaniei au fost înfrânte dar victoria finală a fost amânată deliberat de Marele Stat Major cu câteva zile, deoarece armata română dorea ca eliberarea ultimului colț de pământ românesc să fie un omagiu și un semn de devotament adus Regelui Mihai, un cadou al armatei în cinstea zilei Sale de naștere. Neșansa istorică și înțelegerile dintre liderii de atunci ai marilor puteri au făcut ca România să intre în sfera de influență a Kremlinului, care, cu tancurile sovietice, a impus regimul comunist.
O abdicare neconstituțională
În scurt timp, Regele a rămas singurul opozant al Moscovei dar nici greva regală, nici dragostea și respectul poporului pentru suveranul său nu au împiedicat noua putere proletară să recurgă la forță și șantaj pentru a înlătura ultimul obstacol pentru instaurarea deplină și definitivă a regimului comunist.
Izolat în Palatul Elisabeta, cu liniile telefonice tăiate și batalionul de Gardă Regală dezarmat și înlocuit cu soldați îndoctrinați de comuniști, Regele a fost somat de Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej să semneze actul de abdicare la 30 decembrie 1947, sub amenințarea executării a o mie de studenți care fuseseră arestați pentru că își manifestaseră atașamentul față de tron. În aceeași seară, un parlament convocat în pripă, care nu avea cvorumul necesar, a votat într-o ședință care a durat doar trei sferturi de oră abolirea monarhiei și proclamarea republicii, Regele fiind considerat ultima piedică din calea „democrației populare”.
Regele și Patria
Regele avea să plece într-un lung exil, au urmat ani grei departe de țara niciodată uitată, iar încercarea sa de a reveni în România imediat după lovitura de palat din 1989 și prigoana la care a fost supus de noile autorități au arătat încă o dată frica imensă pe care o inspira impostorilor care perpetuau o formă de stat impusă fără consultare populară.
Interdicțiile s-au înăsprit după ce regimul Iliescu consimțise să-i acorde dreptul de a face o vizită de trei zile în țara sa iar marea de oameni care l-a întâmpinat și dragostea cu care l-au înconjurat a arătat ce însemna cu adevărat Regele pentru poporul său. Regelui i s-a permis să revină acasă în timpul mandatului lui Emil Constantinescu, ulterior prezența sa fiind tolerată de noul regim care-și consolidase puterea. A suportat cu demnitate și noblețe jigniri nemeritate din partea multora care l-au denigrat falsificându-ne istoria, și care astăzi îi deplâng ipocrit dispariția. În ciuda tuturor minciunilor, legătura nevăzută dintre Rege și poporul Său nu a putut fi distrusă iar Majestatea Sa a continuat să-și servească țara, contribuind în bună măsură, prin prestanța sa, la integrarea României în NATO și Uniunea Europeană, într-un turneu început în 1997, după revenirea sa definitivă în țară, care a durat mai mulți ani. Memorabil rămâne și discursul istoric al Regelui rostit în Parlamentul României la aniversarea a 90 de ani de viață, încheiat cu cuvinte parcă desprinse dintr-un testament: „Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri. Așa să ne ajute Dumnezeu!”
Sursa foto: istorie-pe-scurt.ro
