POVEȘTILE CENTENARULUI Un secol de la unirea Basarabiei cu România. Istoria zbuciumată...

POVEȘTILE CENTENARULUI Un secol de la unirea Basarabiei cu România. Istoria zbuciumată a unei regiuni disputate FOTO

0
DISTRIBUIȚI

Regatul României Mari, desăvârşit în 1918, s-a înfăptuit în mai multe etape, prin alipirea unor teritorii locuite din vechime de o populaţie majoritară românească şi ajunse sub stăpânire străină într-o zonă geografică dominată de mari imperii. Sfârşitul primului război mondial s-a soldat, de altfel, cu înfrângerea şi prăbuşirea imperiilor şi constituirea mai multor state naţionale distincte în Europa centrală şi răsăriteană, în virtutea principiilor enunţate la începutul anului 1918 de preşedintele american Woodrow Wilson, potrivit cărora popoarele au dreptul de a dispune de ele însele.

Prima anexare a Basarabiei de către Imperiul Ţarist

Secolul al XVIII-lea a marcat o semnificativă expansiune teritorială a Rusiei, în urma războaielor purtate cu imperiile rivale. În urma războiului ruso-turc din 1806-1812, imperiul ţarist a anexat partea Moldovei cuprinsă între Prut şi Nistru, numită apoi Basarabia. Iniţial, aceasta a beneficiat de o largă autonomie, dar după urcarea pe tron a ţarului Nicolae I, a început colonizarea Basarabiei şi un intens proces de deznaţionalizare şi rusificare a românilor, care, în ciuda eforturilor depuse, au rămas majoritari.

Prin pacea de la Paris din 1856, care a pus capăt războiului Crimeii, cele trei judeţe din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad şi Ismail – au fost retrocedate Moldovei, iar gurile Dunării, aflate sub stăpânire rusească încă din 1929, au fost pierdute de Rusia în favoarea Turciei. În urma războiului ruso-româno-turc din 1877-1878 care a pus capăt unei noi crize orientale şi în urma căruia România şi-a câştigat independenţa, cele trei judeţe au fost reanexate de Rusia în ciuda protestelor României, aceasta primind în schimb Dobrogea, aflată până atunci sub stăpânire otomană.

Prima provincie alipită Regatului României

În vara anului 1916, România a intrat în război alături de puterile Antantei, pentru a împlini mai vechea dorinţă de unire a românilor transilvăneni şi bucovineni cu patria-mamă. Provincia anexată de Rusia era sacrificată pe moment, dar împrerjurările au fost de aşa natură încât în 1918, Basarabia avea să fie primul teritoriu românesc alipit ţării.

După revoluţia din februarie 1917 şi lovitura de stat bolşevică din octombrie, Rusia, a încheiat un armistiţiu cu Puterile Centrale şi apoi pacea separată de la Brest-Litovsk, iar armata română a rămas singură pe frontul de răsărit, după retragerea ruşilor. Bolşevizarea Rusiei, inclusiv a Basarabiei, a impulsionat însă dorinţa de unire a românilor din această provincie cu Regatul României. Basarabia a fost prima provincie românească în care, pe temeiul principiului ca fiecare popor să-şi hotărască singur soarta, s-a constituit, la 15 decembrie 1917, „Sfatul Ţării”, prezidat de Ion Inculeţ, care a proclamat Republica Democratică Moldovenească autonomă.

Anarhia care domnea după prăbuşirea imperiului ţarist şi jafurile soldaţilor ruşi care fuseseră demobilizaţi au determinat „Sfatul Ţării” să cheme în ajutor armata română. Soldaţii români au trecut Prutul şi i-a înfrânt pe bolşevici în mai multe bătălii, iar la 24 ianuarie 1918, Basarabia se proclama independentă. La 27 martie 1918, Sfatul Ţării vota la Chişinău unirea Basarabiei cu Regatul României, iar în 9 aprilie, Regele Ferdinand semna decretul de promulgare a actului unirii, ce avea să fie ratificat de primul parlament al României Mari în 29 decembrie 1919. Unirea a fost recunoscută şi de marile puteri în octombrie 1920, când România a semnat, la Paris, tratatul cu puterile aliate.

Ultimatumul şi reanexarea Basarabiei de URSS

Basarabia a continuat să fie subiect de discuţie şi în anii interbelici, iar după izbucnirea celui de-al doilea război mondial, când Hitler şi Stalin au început să reîmpartă Europa, soarta provinciei a fost repusă pe tapet în termeni ultimativi. În 26 iunie 1940, Uniunea Sovietică a dat un ultimatum României, prin care cerea predarea Basarabiei în 24 de ore. După discuţii pro şi contra, au fost acceptate condiţiile impuse de sovietici, care au reanexat Basarabia.

Marea Unire a tuturor provinciilor româneşti din 1918 şi a Basarabiei în special a fost un eveniment speculat, nu o dată, în scopuri politice, denaturând semnificaţia acestui eveniment istoric major, care a încununat dorinţa firească a românilor majoritari în provincii aflate sub ocupaţie străină de a se proclama o naţiune liberă şi stăpână pe soarta ei, într-o epocă în care sentimentul naţional era extrem de puternic în întreaga Europă.

Basarabia, între interesele politice

Problema Basarabiei, un vechi măr al discordiei, a atins paroxismul după cel de-al doilea război mondial şi proclamarea republicii populare, când activişti cu o pregătire precară, în frunte cu Mihai Roller, „istoricul” oficial din primii ani ai republicii populare, au rescris istoria României într-un mod pe cât de agresiv pe atât de mincinos, după directivele primite de la Moscova. Manualul lui Roller, după care au învăţat mai multe generaţii, avea misiunea „reeducării” ideologice a românilor, voinţa de unire a românilor din Basarabia cu patria-mamă fiind complet denaturată.

Aceasta a fost prezentată ca un atac din partea „guvernului reacţionar român”, care ar fi profitat de „situaţia militară grea a tinerei republici sovietice” şi a ocupat Basarabia, „înăbuşind cu forţa armată lupta sovietelor revoluţionare din Basarabia care au luat naştere şi s-au dezvoltat în timpul revoluţiei. Burghezia şi moşierimea romînă puneau ţara noastră la dispoziţia imperialiştilor germani şi anglo-franco-americani, pentru transformarea ei într-o bază de atac împotriva tânărului stat sovietic”, în timp ce „burghezia” română din Transilvania făcea „agitaţie demagogică naţionalistă cu scopul de a împiedica desfăşurarea revoluţiei ungare”, pentru a trasforma Transilvania „într-o feudă proprie”. Era lăudată „poziţia P.C.R. în problema naţională”, care cerea „eliberarea Basarabiei cotropită de regimul burghezo-moşieresc”.

În anii regimului ceauşist s-a promovat un naţionalism comunist, în care conducătorul ţării clama, cu orice prilej, „independenţa şi unitatea României”, dorind să fie privit ca un urmaş al marilor voievozi.


Ideologii şi istoricii oficiali ai regimului au restabilit adevărul în privinţa Basarabiei în spiritul ideologic al acelor ani, arătând că „poporul român nu a intrat în război cu intenţii de cotropire şi de anexiuni, ci din dorinţa realizării aspiraţiilor sale profunde, de veacuri, spre unire…”, iar desprinderea Basarabiei de Rusia a fost „un act istoric”, salutat cu entuziasm de toată suflarea ţării. Au fost făcute publice declaraţii entuziaste ale românilor din Basarabia din acele luni, în care se vorbea de ţara lui Ştefan Voievod cel Mare şi Sfânt, de Basarabia ruptă din trupul vechii Moldove sau de adunările din întreaga Basarabie în care se proclama unirea Basarabiei cu România, care însemna „siguranţa existenţei noastre naţionale”.

Despre actul de la 27 martie 1918, istoricii oficiali ai regimului au spus că „a avut un caracter progresist, a corespuns legităţilor dezvoltării naţiunii române moderne, s-a înscris în amplul proces de autodeterminare naţională şi politică ce se desfăşura în Europa în acea perioadă istorică… a fost rezultatul obiectiv de dezvoltare şi maturizare a conştiinţei naţionale a românilor”. Nu a fost comentat şi raptul din 1940, iar după proclamarea, în 1992, a Republicii Moldova, ca urmare a dezmembrării Uniunii Sovietice, tema unirii Basababiei cu România a revenit în atenţia unor politicieni, acest deziderat fiind sprijinit de mişcările unioniste din România şi Republica Moldova.

Surse foto: wikipedia.org, graiul.ro, istoria.md

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.