Vasile Deheleanu s-a născut în istoricul cartier Mehala – recunoscut pentru talentele fotbalistice pe care le-a dat – în 12 august 1910, într-o familie din care mai făceau parte și alți doi frați, Gheorghe și Dumitru. Deși nu avea habar ce îi va rezerva viitorul, în copilărie a împărțit terenurile virane cu alți măhălenți, alături de care, peste ani, avea să aducă marile victorii ale Ripensiei Timișoara: Grațian Sepi, Ciolac, Beke sau Kotormani.
„Vasi” s-a întâlnit cu fotbalul în jurul vârstei de 9 ani. A urmat cursurile Liceului C.D. Loga, iar prima echipă pe care și-a trecut-o în CV a fost cea a piticilor de la Unirea Timișoara. Acolo a avut și o primă mare bucurie, întrucât a primit prima pereche de ghete de fotbal, care au fost făcute la comandă.
Faptul că la 12 ani, alături de alți colegi de cartier a făcut-o pe Unirea cea mai bună echipă de pitici din Timișoara, l-a propulsat la juniorii lui Poli, unde a stat trei ani, în perioada 1925-1928. Acolo i-a întâlnit pe italianul Carnelli, pe care avea să-l considere cel mai bun antrenor din toată cariera sa, respectiv pe Guga, modelul de jucător, după care și-a derivat propriul stil.
Fotbalul nu a fost singura atracție magnetică pe care o avea Deheleanu. La vârsta de 18 ani, pentru a-și urma studiile, „Vasi” a plecat din Timișoara, la Cluj-Napoca, unde a devenit student la Academia Comercială. În același timp, pe plan fotbalistic avea să atingă primele performanțe. În sezonul 1928-1929 a ajuns în finala campionatului național cu Victoria Română, ca mai apoi s-a transferat la echipa-fanion a Clujului, Universitatea.
Glorie alături de „Ripi”
Vasile Deheleanu s-a întors de la Cluj-Napoca proaspăt absolvent, cu o diplomă în buzunar care avea să-i asigure cu certitudine viitorul, dacă pe plan sportiv nu ar fi reușit. Escalei de jumătate de an pe care a avut-o la UDR Reșița în 1931 i-au urmat anii de vârf de la Ripensia Timișoara. În tricoul „galben-roșu” a devenit de patru ori campion al României și a câștigat cupa de două ori, toate performanțele fiind obținute în perioada 1932-1938.
Inevitabil, vârful carierei l-a găsit pe „Vasi” și în postura de internațional român. La prima sa selecție sub „tricolor”, în 29 aprilie 1934, la 22 de ani, cel care evolua pe postul de half-dreapta a fost desemnat cel mai bun jucător român, în urma partidei câștigate cu scorul de 2-1 în fața Iugoslaviei, într-un meci care a contat pentru preliminariile Campionatului Mondial din Italia. Distincția i-a fost acordată în urma unei anchete făcute de ziarul „Gazeta”. „Părerea noastră este că Deheleanu a fost într-adevăr cel mai merituos român în jocul de duminică. Cu jocul său sobru, dar regulat, cu intuiția lui perfectă de mijlocaș prin excelență, Deheleanu merită cu prisosință titlul ce i-l acordă publicul precum și trofeul nostru”, avea să titreze „Gazeta”. Peste ani, Deheleanu avea să-i spună celebrului cronicar Ioan Chirilă că acel moment a rămas cel mai frumos din toată cariera sa fotbalistică.
Contabilitatea înaintea fotbalului
Din pricina postului pe care a fost promovat – și pe care nu a putut să-l refuze -, Deheleanu avea să părăsească prematur viața sportivă.
Astfel, ultima partidă în tricoul naționalei României a fost în 3 noiembrie 1935, când fotbalistul timișorean avea doar 25 de ani, într-un 4-1 împotriva Poloniei. Urma să fie instalat în funcția de contabil-șef al Uzinei Electrica din Timișoara și să abandoneze într-o primă instanță fotbalul.
Însă opinia publică a știut să facă presiuni tot timpul, iar Deheleanu a fost dorit înapoi pe gazon, așa cum, în timpul Imperiului Roman, gladiatorii recunoscuți erau ceruți în arenă. După alți doi ani în care a evoluat pentru Ripensia, Deheleanu a avut parte de un meci de retragere la care mulți fotbaliști români nu pot visa nici măcar acum. La 26 iunie 1938 evolua la București, într-un memorabil Ripensia – AC Milan, 3-0. Fotbalistul timișorean era considerat un specialist în jocul aerian, care făcea un joc bun de deposedare și la firul ierbii, prin alunecare.
După retragerea din activitatea sportivă, în paralel cu locul de muncă și-a început cariera de antrenor. A debutat la Electrica Timișoara în perioada 1945-1947, atunci când a promovat din Campionatul Orășenesc până în Divizia B. Ultimul titlu adus unei echipe a Ripensiei a fost din postura de antrenor, când a cucerit titlul de Campion Național la Juniori, în 1948. A trecut în mai multe rânduri pe la Politehnica Timișoara, alături de care cea mai bună clasare a avut-o în 1950, un loc trei în Divizia A.
Vasile Deheleanu a avut contact și cu lumea modernă a fotbalului, întrucât a devenit „cel mai logeviv ripensist”, având o viață lungă, de aproape 93 de ani, până într-o zi de 30 aprilie 2003…
*„Nu-l uit pe Vasi Deheleanu
Half de aur la Ripensia!
Și azi mai speră, an de an,
Ca să-i mai crească pensia” – (strofă dintr-o poezie a doctorului Nicolae Andronescu, născut în Mehala)
(echipele de start în partida memorabilă contra Milanului) RIPENSIA TIMISOARA: Pavlovici – Burger, Chiroiu – Nagy, Kotormàny, Deheleanu – Bindea, Beke, Marcu, Ciolac, Dobay
AC MILAN: Diamante – Perversi, Bonizzoni – Gianesello II, Bortoletti I, Lovetti – Capra II, Antonini I, Boffi, Gabardo, Cossio
