Pentru Simona Smultea, fiecare ieșire din casă reprezintă o aventură. Este nevăzătoare, iar Timișoara nu este încă destul de accesibilă pentru persoanele cu deficiențe.
Pe Simona Smultea, o tânără în vârstă de 30 de ani din Timișoara, am întâlnit-o la un eveniment de alergare în scop caritabil. A muncit săptămâni întregi astfel încât Asociația „Ceva de Spus”, formată din persoane cu deficiențe, să poată participa cu un stand la acțiune, iar timișorenii să-i cunoască pe membri ONG-ului. Îmbrăcată în echipament sportiv, Simona a și alergat doi kilometri într-una din curse, de mână cu o altă tânără din Timișoara.
Simona este nevăzătoare, dar asta nu o împiedică să ducă o viață aproape normală. Nu s-a gândit niciodată să se izoleze în casă, așa cum fac multe dintre persoanele cu deficiențe fizice sau intelectuale, pentru că autoritățile le ignoră și nu țin cont de nevoile lor. Simona este co-președinte al asociației timișorene, unde luptă pentru drepturile persoanelor cu dizabilități, ia lecții de canto, iubește tangoul și adoră teatrul.
„Când am început să-mi pierd vederea, îmi era rușine de chestia asta. Dar având contact cu cei de la Asociația «Ceva de Spus», mi-am dat seama că nu trebuie să-mi fie rușine. Până la urmă, i se poate întâmpla oricui, oricând și nu este vina ta. Și chiar dacă ai o dizabilitate, poți să dezvolți alte abilități, nu înseamnă că ești inutil”, ne povestește Simona Smultea.
Tânăra s-a născut în comuna Teregova, din județul Caraș-Severin, și a venit la Timișoara în urmă cu zece ani, fiind admisă la Facultatea de Medicină, specializarea kinetoterapie. În vremea aceea, Simona încă vedea cu ochiul stâng. „Pe cel drept l-am pierdut la 14 ani, când a apărut cataracta și ruptura de retină”, își amintește Simona. Pe când avea 21 de ani, tânăra a fost supusă unei operații la Viena, la ochiul stâng, medicii încercând să-i stabilizeze vederea, dar în zadar: „treptat, s-a dus și retina la ochiul stâng”. Nimeni n-a putut să-i spună Simonei de ce își pierde vederea, dar a aflat că este un caz mai rar întâlnit.
Deși vedea lumea tot mai în ceață, Simona a avut o ambiție de fier. A terminat facultatea și chiar a profesat timp de doi ani ca kinetoterapeut. „Am făcut masaj, apoi am observat că îmi afectează din ce în ce mai mult vederea, pentru că atunci când ai dezlipire de retină, nu este prea indicat efortul, iar eu tocmai asta am făcut. Am renunțat la acei bănuți pe care-i câștigam și m-am retras. Am preferat să mai păstrez un pic de vedere”, spune tânăra nevăzătoare.
Simona Smultea povestește că până în urmă cu doi ani mai vedea un pic, astfel că reușea să se plimbe singură cu tramvaiul. Acum nu se mai riscă, pentru că nu mai vede aproape deloc. Iar să mergi neînsoțit prin Timișoara, ca nevăzător, reprezintă o adevărată provocare, pentru că îți pui viața în pericol: șoferii își parchează mașinile pe trotuare, sunt insuficiente semafoare cu semnalizare acustică, plus că nu ai de unde să știi ce mijloc de transport vine sau în ce stație trebuie să te dai jos.
Tânăra ne spune că merge singură cel mult 100 – 150 de metri pe jos, în timp ce se ghidează cu ajutorul unui baston alb, atât cât este distanța de la locul în care o lasă taxiul și până la Școala Populară de Arte din Timișoara, aflată pe str. Emanoil Ungureanu. Dar și acest traseu este destul de „provocator”, pentru că în orice moment poate interveni ceva care să o „deruteze”.
„Am învățat să devin nevăzătoare”
„Eu am învățat cumva să devin nevăzătoare, m-am adaptat în timp, pentru că eu nu m-am născut nevăzător, mi-am pierdut vederea treptat. Dar cred că niciodată nu poți să te pregătești suficient pentru asta. Este greu când știi ce ai pierdut și ce ai văzut, că nu poți să vezi culorile, să te vezi pe tine în oglindă, este destul de nasol, mai ales fată fiind. Cam în urmă cu un an și jumătate am început să nu mă mai văd foarte bine în oglindă”, povestește Simona Smultea.
Tânăra a ales să rămână în Timișoara pentru că i-a plăcut ideea de a fi, într-un fel, independentă, dar și pentru că a cunoscut oameni minunați în cadrul Asociației „Ceva de Spus”, care au probleme similiare cu ale ei și cărora vrea să le ușureze viața. Tocmai de aceea, nu de puține ori participă la diferite conferințe organizate în țară sau în străinătate, stă de vorbă cu reprezentanți ai universităților, ai autorităților locale, cărora încearcă să le schimbe mentalitatea în ceea ce privește persoanele cu deficiențe.
„Este foarte fain când vezi că prin simpla discuție cu cineva poți să-i schimbi un pic mentalitatea și poate pe viitor, când întâlnește o altă persoană cu dizabilitate, să nu o mai privească cu frică sau să nu știe cum să vorbească, cum să reacționeze. Să-și dea seama că noi chiar dacă avem o dizabilitate, avem și alte abilități. Nu doar dizabilitatea ne face pe noi. Mie nu mi-a plăcut niciodată ideea de dependență, deși mă tot lovesc de ea, pentru că asta este situația și sunt cumva dependentă să merg la cumpărături, să merg pe stradă. Dar la un alt nivel, sunt independentă, pentru că nu stau cu părinții, îmi gătesc singură”, afirmă Simona.
„Respect pentru abilitate, nu milă pentru dizabilitate”
În total, Asociația „Ceva de Spus” din Timișoara este formată din aproape 40 de persoane.
Toate sunt cu diferite deficiențe fizice sau intelectuale, care se autoreprezintă. ONG-ul are doi co-președinți, Simona Smultea, care se ocupă de persoanele cu dizabilități fizice, și Elisabeta Moldovan, pe partea de deficiențe intelectuale.
„Noi, practic, în cadrul asociației lucrăm pe partea de accesibilizare, conștientizare și dezinstituționalizare. Încercăm să-i informăm pe oameni cu privire la problemele cu care se confruntă persoanele cu dizabilități. Participăm la diferite evenimente, precum Timotion, Festivalul Plai, Festivalul Bega Bulevard, vrem să interacționăm cu oamenii, să ne cunoască, iar oamenii sunt foarte deschiși. Eu sunt de părere că oamenii nu sunt răi, ei doar nu sunt informați și nu sunt educați, nu au avut contact cu persoane cu dizabilități. Iar dacă văd că sunt persoane cu dizabilități care au terminat o facultate, care muncesc, nu sunt doar cerșetori, își schimbă părerea. Motto-ul nostru este «Respect pentru abilitate, nu milă pentru dizabilitate»”, explică Simona Smultea.
Tânăra ne povestește că după ce a fost nevoită să renunțe la meseria de kinetoterapeut, și-a dedicat timpul activităților din cadrul ONG-ului timișorean, dar și celor mai mari pasiuni ale ei: teatrul, muzica și dansul. Astfel, face parte dintr-o trupă de teatru, a luat lecții de tango, iar acum urmează cursurile de canto ale Școlii Populare de Artă din Timișoara. Recent, a realizat un cover pe care l-a urcat pe YouTube.
Simona spune că iubește mult cultura și și-ar dori ca și alte persoane cu dizabilități să poată să ia parte la diferite evenimente, dar din păcate este mai greu. Asta pentru că, de exemplu, nici măcar Teatrul Național din Timișoara și Opera Română nu sunt accesibilizate.
„Acum lucrăm la un ghid de accesibilizare a culturii, a evenimentelor. Dacă se întâmplă un eveniment, să fie pusă și problema accesului persoanelor cu dizabilități, să se țină cont că poate vrea cineva în scaun rulant să vină acolo și să se uite și el la spectacol. De multe ori, este un cerc așa vicios, pentru că dacă mediul în care trăiești nu este accesibil, îți vine să stai în casă. Practic, nevoia ta te izolează de lume și nu mai poți să ieși să te bucuri la fel ca ceilalți. Te închizi în tine și poți să ajungi să nu mai fi încurajat să ieși afară. Dacă oamenii ar fi încurajați cât mai mult să iasă afară, ar fi foarte bine, dar să fie și ajutați. Nici măcar la teatru sau la operă nu pot merge persoanele în scaun rulant. Accesibilizarea nu înseamnă doar rampe, ci înseamnă și la nivel informațional accesul persoanelor. Am fost în Londra la o vizită de studiu și ne spuneau că acolo există piese de teatru cu descriere narativă, pentru persoanele nevăzătoare. Cineva în cască îți povestește ce se întâmplă pe scenă. La noi nu se întâmplă așa ceva, dar sperăm să se schimbe”, explică co-președintele Asociației „Ceva de Spus”.
„Vreau să-mi depășesc limitele”
Simona Smultea povestește și despre cât de greu este să fii nevăzător în Timișoara, oraș care a cam rămas repetent la capitolul accesibilizare. „Sunt câteva semafoare cu semnalizare acustică pentru nevăzători, dar acum mi se pare că sunt date foarte încet. Când e gălăgie, sunt multe mașini, nu ai cum să percepi sunetul. Dacă bate și vântul, nu mai treci niciodată strada. Este bine că s-au pus câteva astfel de semafoare, dar se poate și mai bine. Ar fi de ajutor și dacă ar exista marcaje tactile pentru nevăzători, să știi cât ține trecerea de pietoni. În troleibuze, la un moment dat, mai se spunea că urmează stația nu știu care și știai unde trebuie să te dai jos, dar s-au cam oprit. În Londra, de exemplu, sunt peste tot astfel de atenționări sonore și nu deranjează pe nimeni”, detaliază tânăra din Timișoara.
Simona Smultea este o fire mereu optimistă, iar în cadrul Asociației „Ceva de Spus” a învățat și cum să-și depășească barierele, astfel că a devenit și mai puternică.
„Întotdeauna am fost pe principiul să-mi depășesc barierele și practic asta am învățat la asociație, să îmi depășesc barierele. Pentru mine a fost o perioadă în care simțeam nevoia să găsesc și alte persoane care au asemenea probleme, iar ei m-au ajutat foarte mult. Și așa, încet, încet, am prins încredere în mine și am văzut că se poate și altfel. Cei din asociație m-au ajutat și m-am schimbat și eu mult ca persoană, am devenit mai puternică. Cred că am reușit să învăț să mă autoreprezint singură, să nu aștept să vină cineva sau să facă cineva ceva. Dacă văd că ceva nu este în regulă, încerc să găsesc soluții. Că altfel dacă doar te plângi, nu rezolvi nimic”, a conchis Simona Smultea.
Foto: Virgil Simonescu
