Printre cele mai repetate clișee ale generației noastre este o comparație simplistă: copiii de azi își ratează vacanțele de vară, timpul liber în general, ”rupând” tabletele, telefoanele, jocurile pe calculator etcetera. Că noi, pe vremea noastră, alergam desculți prin curte la bunici, mâncam fructe nespălate din copaci (și nu pățeam nimic, desigur), citeam, ne jucam unii cu alții, nu ne scriam doar ”cf” pe Snapchat. Că ce frumos am crescut noi și cine știe ce soartă îi așteaptă pe copiii acestui mileniu tehnologizat.
Dacă ne-am gândi însă cu cinci minute în plus când spunem aceste lucruri, ne-am da seama că zgâriem pur și simplu o suprafață a unei situații.
Nu realizăm, sau ne prefacem că nu pricepem, că trăim, astăzi, și noi, dar mai ales copiii noștri, într-o lume diferită, nu doar în alte vremuri. Poate de asta ne e greu să acceptăm lucrurile așa cum sunt, iar sentimentul de vinovăție, de presiune, invizibil, dar impregnat în genele noastre de foști pionieri făcuți cu rigla, ne face să fim mereu în căutare de justificări. Poate de aceea pornim într-o cursă de a ne ține copiii mereu ocupați, ca nu cumva să se plictisească sau să recurgă la multhulita tabletă. Deși orice activitate educativă nu le face decât bine celor mici, supraîncărcarea se poate dovedi la fel de nocivă ca și lăsatul lor în fața ecranului. Până la urmă, copilăria înseamnă un soi de libertate pe care nu o mai avem apoi niciodată în viață.
Dacă generația părinților noștri era obsedată să aibă copii perfecți, noi suntem chinuiți de ideea de a fi mame și tați perfecți. Iar asta înseamnă o suprasaturare a copilului cu ”activități” de vară. Însă așa cum noi vrem să stăm pur și simplu întinși la soare în concediu, așa și copiii noștri au nevoie de o pauză de la programul de ”neplictiseală”. Au nevoie, în primul rând de joacă, cu noi sau fără noi. Și e păcat să le luăm asta. Până la urmă, durează atât de puțin, iar ei rămân doar cu amintirea zilelor însorite când alergau, fără griji, prin copilărie.
