Exemplele sunt nenumărate și demonstrează indubital că arta merge mână-n mână cu protestul. N-am să amintesc aici bogata istorie a cântecelor cu atitudine de pe meleagurile internaționale. Rămânând pe plaiuri mioritice, cântecele de protest au existat într-o formă sau alta încă de pe vremea lui Ceaușescu. Desigur, era o altă epocă, iar protestul era îmbrăcat în alte straie.
Pe ici pe colo, și după ’90 au existat cazuri în care nume autohtone au luat atitudine. Marea majoritate a artiștilor români evită să se exprime public în chestiuni „sensibile“ pe plan politic sau social, dintr-un motiv cât se poate de simplu. Acela că depind într-o mai mică sau mai mare măsură de autorități.
Da, ați citit bine. Există o sumedenie de artiști care sunt abonați la zilele orașelor sau ale comunelor din țară. Unde desigur nu vor mai fi chemați dacă „urlă“.
Dincolo de zilele acestea se mai fac o serie de alte acțiuni în care politicul își bagă coada. Și… dincolo de astea, există teama. De a nu face rău cuiva. Cu ceva vreme în urmă, un reprezentant al scenei underground din orășelul nostru se plângea pe la colțuri că formația X nu a primit banii pentru o prestație Y, deși au trecut luni bune de la eveniment. Motivul pentru care toată treaba a rămas în underground a fost acela că membrii trupei aveau la rândul lor neveste, care erau angajate la stat, și… drept urmare… totul a rămas la nivelul de… bârfă. Dacă în cazul artiștilor care câștigă mii de euro pe lună din concerte cu statul, tăcerea și resemnarea sunt oarecum de înțeles, în rândul „celorlalți“ – cei care se consideră „adevărați“ și independenți – lipsa asta de reacție poate fi categorisită ca lașitate.
Desigur, toți au circumstanțe atenuante. Și desigur, și noi, „nemuzicienii”, avem aceleași scuze pentru pasivitatea vizavi de problemele care „ard“. Cu un respect deosebit pentru puținii artiști care au luat atitudine în ultima vreme concret împotriva problemelor patriei, nu-mi rămâne decât să constat faptul că… nici muzicienii nu mai sunt ceea ce au fost.
