Nu e prima dată, desigur. România s-a mai rupt în două și patruzeci și nouă de multe ori în cei o sută de ani de viață. Dar de ceva timp încoace, țara asta se sparge, se desface, se macină în praf mărunt, cu iz de cenușă. Cel mai simplu e să ne asumăm o vină, fie că e sau nu a noastră: așa suntem, noi, românii, avem ranchiuna în sânge. Capra vecinului ar trebui să ne fie stemă, nu vreun animal nobil, că ne scuipăm și ne urâm doar pentru că putem. Suntem răi, frate, și asta e.
Ce simplu ar fi să fie doar asta. Spun însă că problema se află în altă parte, puțin mai profund. Avem tendința să iertăm greșiților noștri mereu. Suntem ca nevasta bătută care se întoarce din nou și din nou alături de diavolul care a fost cândva, și încă mai este, iubirea vieții ei.
Odată la patru ani, poporul ăsta fie stă de-o parte, fie se aruncă cu capul în fântână, de unde știe că nu are scăpare.
E un sindrom Stockholm balcanic, ne îndrăgostim iremediabil de agresor, având convingerea că merităm pumnul. Iar în rarele cazuri în care, în succesiunea acestor stăpâni de suflete, apare cineva mai apropiat de o ființă umană, îl considerăm slab, incapabil. Dacă nu ne umple de sânge, e, mai ales, un fraier absolut. Nu mă pricep la psihologie, dar se vede cu ochiul liber că suntem puțin stricați la mentalitate. Însă nu e totul pierdut.
Avem o șansă la demnitate. Asta înseamnă să ieșim din captivitatea autovictimizării și recunoaștem că există persoane (concrete) care pun umărul la dezbinarea noastră, ca neam, dacă vreți. Și-au propus-o sau o fac instinctiv, din pură răutate, este aproape irelevant.
Cert e că, astăzi, ca și în multe cazuri din trecutul nostru recent, suntem mai învrăjbiți ca niciodată. Aleșii de acum merg pe drumul specific tiranilor de pretutindeni: conducem prin discordie, divide et impera, varianta cu valutiști pe faleză. Putem totuși să încercăm să ne gândim la un viitor în care putem fi din nou liberi. Ne-o datorăm nouă înșine, un cadou neașteptat pentru România cea de o sută de ani.
