La început râdeam. Apoi râdeam amar. A urmat perioada „ar fi amuzant, dacă n-ar fi trist”. Acum a dispărut orice urmă de amuzament.
Politicianul român, indiferent de culoare (care oricum nu are relevanță în România) sau de nivel de educație, a fost aproape întotdeauna, pentru mine, o sursă de umor. Nu un lider care să-mi dea încredere în viitor, nu un administrator despre care să pot spune că a dus țara sau orașul spre noi culmi. Nu. Încă nu, niciunul. Sursă de umor însă da, aproape toți. Pentru că, român fiind, hazul de necaz e obligatoriu, nu-i așa? E mecanismul de adaptare care ne ajută (pe unii dintre noi) să mergem mai departe într-o țară tristă.
Nu mi-am pierdut speranța în șansa ca lucrurile să ajungă la un moment dat pe calea cea bună pentru că Dragnea halucinează cu voce tare la televiziunea preferată.
Sigur, toată lumea are dreptul să se exprime așa cum crede de cuviință și oriunde crede că va fi auzit, însă există o diferență între liberă exprimare și facilitarea obiceiurilor nesănătoase.
Mi-am pierdut speranța când mi-am dat seama că există sute de mii, poate chiar milioane de persoane care vor lua de bune elucubrațiile șefului PSD. Vor crede orice scoate pe gură, indiferent cât de aberant este, indiferent că la cea mai sumară examinare constați că spusele nu prea au logică.
Iar cuiul în sicriul speranței mele a fost o altă realizare: aceea că oameni aparent cerebrali, cu o logică aparent sănătoasă în viața de zi cu zi, vor fi de acord că a luat-o pe arătură, însă îl vor susține în continuare, indirect, prin schimbarea subiectului. Un concept cu care sunt sigur că v-ați mai întâlnit, numit de vorbitorii de limbă engleză „whataboutism”. Vorbește Dragnea prostii ca să distragă atenția de la alte probleme? Da, dar ai văzut ce opoziție de cacao avem? Avem un prim-ministru analfabet? Da, dar partidul a câștigat alegerile și au dreptul să desemneze premier. Au intervenit jandarmii nejustificat de violent pe 10 august? Da, dar și în 2012 au dat cu gaze, atunci n-ai făcut scandal, că nu era anti-PSD. Când cineva ne arată o problemă, în loc să răspundem cu o posibilă rezolvare, noi le arătăm o altă problemă.
Speranța moare ultima, deci se chinuie cel mai mult.
