În fiecare an, educația românească e ca în melodia aia extraordinară cântată de Aura Urziceanu și Aurelian Andreescu: „Azi fără tine/Septembrie vine”. Ceea ce începe, în ultimii ani, în prima lună de toamnă, la noi, cu greu mai poate fi numită școală. Nu, nu din cauza oamenilor care fac ca lucrurile să aibă totuși o direcție, dascăli, elevi, părinți, ci din cauza luatului pe nepregătite. De fiecare dată, lipsește ceva, există necunoscute, unități de învățământ care funcționează pe riscul profesorilor și al copiilor. În 2017, elevii au pornit în noul an școlar fără manuale. De data asta, se retipărește cel de geografie, pentru că greșelile au fost atât de multe încât o erată ar fi fost prea puțin.
Miserupismul este atitudinea generală în acest domeniu, la noi.
În frunte cu șeful mare, ministerul Educației pare a fi un dulap comunist, în care cineva tot aruncă mâncare în speranța că se va transforma în elefant. Și așa, de acuș aproape treizeci de ani. Copiii și învățătorii lor care reușesc să aibă performanțe fac școală împotriva sistemului. Par că urcă un munte din vârful căruia cineva le tot aruncă bolovani în cap. Iar problema majoră nu e că nu există condiții pentru minți sclipitoare (cei mai buni se vor descurca întotdeauna), ci că nivelul mediu și cel puțin de sub linie este împins încet încet într-un hău. Orice șansă de a mai ieși la suprafață este egală cu zero.
Iar atunci când e stinsă luminița de la capătul tunelului, nu-ți mai rămâne decât să stai pe loc, așteptând să te înghită cel care își arată mușchii, să te ia pe sus, să-ți spună că nu ești bun de nimic. Nu-ți mai rămâne decât să urmărești, de pe canapea, hipnotizat de micul ecran, cum un nene cu nume de film american a făcut nu-știu-ce și cât de bine se ține Udrea la 44 de ani, și mai e și gravidă. Iar în impul ăsta, tot ce te făcea să fii om odată se topește și se evaporă, lăsându-te gol pe dinăuntru, ca o urnă de vot gata să fie umplută de hârtii ștampilate.
