„O lume ce nu seamănă cu nicio aşezare posibilă”. Planeta Petrila, tărâmul...

„O lume ce nu seamănă cu nicio aşezare posibilă”. Planeta Petrila, tărâmul care poate fi salvat prin cultură FOTO și VIDEO

0
DISTRIBUIȚI
<


div class="press-in-article" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center; margin-top: 5px; margin-bottom: 5px; " id="press-1941704850">

„Serile patrimoniului” de la Casa Artelor au adus în această lună la Timişoara filmul „Planeta Petrila”, un documentar despre „o lume ce nu seamănă cu nicio aşezare posibilă, cu nimic şi nimeni de nicăieri”, şi pe principalul său protagonist, cunoscutul caricaturist Ion Barbu, care s-a încăpăţânat, timp de mai mulţi ani, să dea oraşului muribund o speranţă de supravieţuire şi un nou sens, prin promovarea culturii şi a unor monumente de arhitectură industrială.

„Planeta Petrila”, mult mai cunoscut în străinătate, a fost foarte bine primit la Festivalul de filme documentare de la Amsterdam, premiat în Armenia, vizionat la Paris şi în alte mari oraşe, dar a fost răsplătit şi cu premiul publicului la TIFF, iar succesul său – crede Ion Barbu – se datorează mesajului său, pentru că „dă motive de curaj într-o ţară care, din păcate, e încăcănată de frică”.

Un oraş abandonat de autorităţi

În oraşul de pe Valea Jiului se află cea mai veche mină de exploatare a cărbunelui, care a făcut ca Petrila să fie, pentru mai bine de un secol şi jumătate, o aşezare în care cei mai mulţi bărbaţi au fost mineri.

În anii postcomunişti, numărul minerilor s-a redus treptat, de la peste 4.000 de angajaţi, până la aproximativ 200, apoi mina a fost închisă, iar Petrila trăieşte tragedia oricărui oraş muncitoresc din „Republica capitalistă România”, abandonat de autorităţi cu locuitori cu tot. Mai mult, se intenţiona demolarea întregului complex minier, care ar fi însemnat ştergerea identităţii oraşului şi a celui mai important capitol din istoria sa modernă.

Într-un adevărat „deşert cultural” şi confruntându-se cu „o administraţie de o prostie feroce”, Ion Barbu, ajutat de câţiva voluntari, a devenit, după cum spune arhitectul timişorean Mihai Danciu, „braţul armat al revoluţiei petrilene” şi a reuşit să realizeze ceea ce părea la un moment dat imposibil, salvarea patrimoniului industrial de la demolare „într-un oraş în care totul se demola, în afară de primar”, după ce fostul ministru al Culturii, Vlad Alexandrescu, a clasat clădirile fostei mine şi le-a inclus pe lista monumentelor istorice. Cu umorul său sec şi tăios, Ion Barbu admite că „actualul primar are o calitate, mai şi întreabă”, pentru că, în general, „unşi în funcţie, toţi sunt cunoscători ai tuturor problemelor, întreaga administraţie din România are răspunsuri, dar nu-şi pune nici o întrebare”.

Supravieţuire prin cultură

Într-un oraş cenuşiu şi lipsit de viaţă, Ion Barbu a pus multe pete de culoare şi l-a transformat într-un loc vesel şi original, care începe să atragă tot mai mulţi vizitatori.

A promovat arta scrisului pe pereţi, a pictat case şi garaje, a înfiinţat muzeul I.D. Sârbu, dedicat filosofului, publicistului şi scriitorului Ion Desideriu Sârbu, născut la Petrila, un muzeu al mamei, unic în lume, unde se organizează seri culturale, un inedit muzeu al instalatorului român, care musteşte de umor, în jurul obeliscului ridicat în faţa casei de cultură se ţin spectacole, de 1 Mai muncitoresc se sărbătoreşte „Ziua minelor deschise”, o trecere de pietoni a fost marcată sub forma unor clape de pian şi, în mod paradoxal, mina, care a fost înmormântată cum se cuvine, cu tot ceremonialul funerar, a devenit un spaţiu cultural.

O posibilă destinaţie turistică

Situaţia complexului minier este încă incertă, căci în momentul de faţă se află în proprietatea Societăţii de Închidere a Minelor, iar în complicata maşinărie birocratică a statului, primăria şi-ar putea exercita un drept de preempţiune dacă ar achita cei 230-240 de mii de euro, la cât este evaluat ansamblul de clădiri de la suprafaţă.

Oraşul începe însă să atragă tot mai mulţi turişti, mai ales străini, dar Ion Barbu crede că „proiectul va fi câştigat atunci când voluntarii petrileni îi vor egala pe cei veniţi din alte părţi”. Pe termen lung, fostele clădiri ale minei se pot transforma într-un centru cultural şi administrativ, iar oraşul va dobândi capacitatea de a oferi diverse posibilităţi de investiţii într-o zonă în care, după închiderea minelor, şi peisajul superb din jurul oraşului şi-a recăpătat strălucirea.

Surse foto: Daliana Iacobescu, roberthajnal.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.