Pe lângă marile sărbători creştine cu care am crescut de mic, Crăciunul şi Paştele, cu trecerea anilor am aflat de altele, mai mici. Fiecare cu importanţa ei, desigur. Iar fiecare e liber să sărbătorească aşa cum simte, cum crede de cuviinţă. Multe astfel de „fest-uri” însă, mai mult sau mai puţin prevăzute în calendarele ortodoxe ori catolice, sunt pentru numeroase persoane doar prilejuri mascate de a chefui. Iar dacă tot am folosit cuvântul mascat, putem vorbi de Halloween. Nu am nimic împotriva lui, dar trebuie să fim sinceri. Să nu-i mai căutăm originile creştineşti şi să recunoaştem că nu puteam rata momentul de a ne îmbrăca în altcineva, în vreun personaj monstruos, de ce nu, şi de a-i speria pe vecini aşa cum am văzut în filmele americane.
O superficialitate similară cu Sfântul Valentin, unde se invocă mai tare comercialismul.
Din punctul meu de vedere nu e nimic grav, dar din păcate mulţi sărbătoresc fără să ştie de ce o fac. Şi, mai mult, graţie mijloacelor moderne de comunicare pluteşte un iz de spleen în aer pentru alţii. Cei care stau acasă, poate le e ciudă sau sunt prea conservatori, condamnă netrebnicii travestiţi păgâni care năvălesc pub-urile. Alţii se simt nevoiţi să ia parte la mascaradă din cauza anturajului. E o presiune socială vizibilă şi online, în exemplul de faţă o întrecere parcă. Cine adună cele mai multe inimioare cu întruchiparea-i de vrăjitoare ori monstruleț postată pe Instagram şi ce dovlecel sculptat e mai potrivit în fotografia de copertă la profilul de Facebook! De altfel, pe net, orice sărbătoare se îndepărtează de scopul iniţial şi devine concurs pe modelul: „Cine a chefuit mai bine!?”. De parcă distracţia e obligatorie sau există un barometru al reușitei petrecerii. „Boala” socializării forțate se vede și în cazul altor prilejuri de celebrare. Nunţile, botezurile, chiar înmormântările și alte astfel de evenimente au devenit, în mare parte, de fapt o simulare a aşteptărilor frivole pe care le avem unii de la alţii.
