Nordul Moldovei, cunoscut sub numele de Bucovina, este locul în care s-au aflat primele capitale ale statului medieval şi locul de veci al celor dintâi Muşatini. Cea mai mare parte a populaţiei era alcătuită din români, iar pretinsele „drepturi istorice” invocate de ruşi şi ucraineni, potrivit cărora acest ţinut ar fi aparţinut Rusiei kievene, iar mai apoi, cnezatului Haliciului, nu erau susţinute de nicio dovadă. În 1772, când a avut loc prima împărţire a Poloniei, arhiducatul Austriei, condus de Casa de Habsburg, dobândea Galiţia, iar cancelarul austriac Wenzel Anton Graf Kaunitz a decis să ocupe şi Bucovina – parte integrantă a Moldovei – invocând acelaşi pretins „drept istoric”, pentru a uşura legăturile între Galiţia şi Transilvania, aflată deja în stăpânirea habsburgilor. Ţinutul din nordul Moldovei, până la confluenţa râului Suceava cu Siretul, a fost ocupat în 1775 şi a fost stăpânit de Casa de Habsburg timp de 143 de ani, până la Marea Unire din 1918.
Sub administraţie austriacă
Până în 1786, Bucovina s-a aflat sub administraţie militară austriacă, a fost apoi înglobată în provincia Galiţia, iar din 1849 până în 1918 a fost un ducat autonom. În tot acest răstimp, Bucovina a avut parte de o lungă perioadă de pace, guvernatorii militari ai provinciei au fost preocupaţi de dezvoltarea economică şi socială a acesteia, aplicând principiile iluministe, dar încurajarea imigraţiei, pe de o parte, şi stabilirea multor români în Moldova, pe de altă parte a dus la scăderea drastică a numărului acestora în teritoriul ocupat de habsburgi. Încorporarea Bucovinei la Galiţia a însemnat accentuarea procesului de deznaţionalizare a românilor, prin germanizare, polonizare şi ucrainizare, şcolile erau în limba germană, iar a doua limbă de studiu era polona. Înfiinţarea Universităţii din Cernăuţi, în 1875, avea rolul de a desăvârşi germanizarea Bucovinei, dar aici aveau să-şi urmeze studiile nu numai bucovinenii, ci şi mulţi români veniţi din Moldova, Basarabia sau Transilvania.
În timpul Revoluţiei de la 1848, românii bucovineni au cerut, la Viena, separarea de Galiţia şi constituirea unui ducat autonom, doleanţă consfinţită prin Constituţia din 4 martie 1849 a noului împărat Franz Joseph. Bucovina devenea ţară de Coroană ereditară, iar împăratul îşi adăuga titlul de duce al Bucovinei. Ducatul era condus de un guvernator, în Dieta Bucovinei românii au deţinut întotdeauna majoritatea, iar în 1862 ducatului Bucovinei i s-a acordat o stemă foarte asemănătoare cu cea a Moldovei, care reprezenta bourul moldovenesc. După încheierea dualismului austro-ungar, în 1867, Bucovina a rămas un ducat autonom în cadrul Cisleitaniei, parte a imperiului care depindea direct de Viena.
Ardeleanul Valeriu Branişte, stabilit în 1893 la Timişoara, unde a contribuit la editarea ziarului „Dreptatea” şi a suplimentului săptămânal „Foaia de duminică”, fondator în 1901, la Lugoj, al gazetei româneşti „Drapelul”, care apăra cauza naţională a românilor şi una din personalităţile importante care s-au implicat în actul unirii, în Banat, condusese şi ziare naţionaliste din Bucovina, unde a locuit o vreme, în mare secret, la conacul lui Iancu Flondor de la Storojineţ, dar în cele din urmă a fost expulzat de autorităţile austriece.
Cultura şi spiritul naţional
Spiritul românesc a fost menţinut mai ales prin activitatea culturală şi politică a unor oameni de vază, cum au fost cei din familia Hurmuzaki, mai ales în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în frunte cu Eudoxiu Hurmuzaki, autorul celebrei colecţii de documente care-i poartă numele. Familia a patronat şi gazeta românească „Bucovina”, la care au colaborat numeroşi cărturari români din Moldova şi Ardeal, iar la conacul din Cernăuca s-au refugiat mulţi revoluţionari paşoptişti din Moldova, pentru a nu fi supuşi represaliilor. Serbarea de la Putna, organizată în 1872 de Mihai Eminescu, Ioan Slavici, A.D. Xenopol pentru a aniversa 400 de ani de la zidirea mănăstirii, la care au mai participat Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Grigore Tocilescu, sau Ciprian Porumbescu, a fost una din cele mai importante manifestări naţionale ale românilor din Imperiul Austro-Ungar. Partidul Naţional Român, înfiinţat în 1892, şi Partidul Popular Naţional, constituit în 1900, au fuzionat în 1905, sub preşedinţia lui Iancu Flondor, considerat a fi unul din cei mai de seamă oameni ai Bucovinei. Doctor în drept, deputat în Dieta Bucovinei între 1895 şi 1904, Iancu Flondor a reuşit să pună capăt conflictelor dintre grupările politice bucovinene şi să le reunească într-un singur partid, fiind ales preşedintele acestuia.
Regatul României, cu vechile hotare ale Moldovei
Bucovina avea să resimtă din plin efectele războiului, fiind un important teritoriu strategic pentru părţile beligerante. Cernăuţiul a fost disputat de austrieci şi cazaci, iar când România trăia momente dramatice, în care victoriile alternau cu deznădejdea, şi situaţia Bucovinei, disputată de austrieci, ruşi, polonezi şi ucraineni, era la fel de incertă. Situaţia de pe frontul de răsărit, îngreunată decisiv de degringolada din armata rusă după victoria bolşevicilor din toamna anului 1917, a obligat România să capituleze şi să semneze, în mai 1918, pacea de la Buftea-Bucureşti, niciodată însă promulgată de Regele Ferdinand, prin care îi erau impuse condiţii din cele mai dure. În ciuda greutăţilor prin care trecea ţara, Sfatul Ţării din Basarabia a proclamat, la 27 martie 1918, Unirea cu Regatul României, iar la sfârşitul lunii noiembrie, când monarhia austro-ungară intrase în disoluţie, bucovinenii, ameninţaţi la rândul lor de intenţiile ucrainenilor de a înfiinţa un stat autonom care să cuprindă şi Bucovina, s-au mobilizat pentru a reveni la patria-mamă.
Unanimitate pentru unirea cu Regatul României
În 27 octombrie 1918 lua fiinţă, la Cernăuţi, Adunarea Constituantă care hotăra „unirea Bucovinei integrale cu celelalte Ţări Româneşti într-un stat naţional independent”.
S-a constituit Consiliul Naţional Român, în frunte cu Iancu Flondor, care a cerut sprijinul guvernului român pentru a contracara formaţiunile paramilitare înfiinţate de ucraineni.
Unităţile române au ajuns la Cernăuţi în 11 noiembrie, iar în 28 noiembrie, Congresul General al Bucovinei întrunit în Sala Sinodală a Mitropoliei din Cernăuţi pentru „stabilirea raportului politic al Bucovinei faţă de Regatul Român”, a votat, în unanimitate, „unirea necondiţionată şi pe veci a Bucovinei în vechile ei hotare, până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”, iar Iancu Flondor avea să le spună celor prezenţi că „o iobăgie naţională de aproape un secol şi jumătate, pe cât de dureroasă pe atâta de ruşinoasă, e pe sfârşite. Poporul român din Bucovina este pe cale de a sparge şi de a lepăda lanţul care i-a ferecat sufletul”. Unirea s-a înfăptuit, aşa cum prezicea Mihail Kogălniceanu, „când virtutea strămoşilor noştri va reînvia între noi… căci minciuna, corupţia şi răpirea niciodată nu pot constitui un drept…”. Unirea Bucovinei cu Regatul României a fost recunoscută prin tratatul de la Saint-Germain-en-Laye, semnat la 10 septembrie 1919 de Puterile Aliate cu Austria, prin care aceasta renunţa la toate drepturile sale asupra Bucovinei.
La 26 iunie 1940, printr-o notă ultimativă, URSS cerea României să-i cedeze Basarabia şi Bucovina de Nord. Basarabia a fost alipită R.S.S.A. Modoveneşti, în timp ce Bucovina de Nord, ţinutul Herţa şi sudul Basarabiei au fost încorporate Ucrainei. Recucerită de trupele române în 1941, Bucovina a fost pierdută din nou în 1944 şi continuă să fie şi astăzi ruptă în două.
Surse foto: wikipedia, historia.ro, muzeulcotroceni.ro
