Jody Rose şi Jack Umaga sunt doi dintre cei mai vechi componenţi ai grupării fanion de rugby a Banatului şi totodată internaţionali români. Chiar dacă sud-africanul, respectiv neozeelandezul, nu sunt complet naturalizaţi, aceştia au avut dreptul să evolueze sub tricolor, la prima reprezentativă, deoarece au locuit mai bine de trei ani în ţara noastră. Amândoi însă plănuiesc să devină cetăţeni ai României după ce s-au îndrăgostit de Timişoara.
Timişoara Saracens a dominat rugby-ul autohton în ultimii ani iar printre străinii care au contribuit masiv la succesul trupei din Ronaţ se numără Jack Umaga şi Jody Rose. Primul s-a născut în Wellington, capitala Noii Zeelande, dar pe lângă cetăţenia „kiwi” o are şi pe cea samoană, prin părinţii săi care au rădăcini în insulele Pacificului. Acesta e rudă cu un celebru fost căpitan al puternicei reprezentative „All Blacks”, Tana Umaga, şi are în sânge sportul cu balonul oval. „Rugby-ul din România e diferit faţă de cum e cel din Noua Zeelandă. În ceea ce priveşte înţelegerea jocului, deprinderile şi aşa mai departe. În Noua Zeelandă creşti cu rugby-ul. Aici nu sunt aşa de mulţi copii mici care să aibă beneficiile pe care le au cei de vârsta lor în Noua Zeelandă”, a observat Jack Umaga.
Cel care poate evolua atât „aripă”, cât şi „centru” în teren evidenţiază aspectele pozitive din ţara noastră. „Pentru mine a fost o plăcere să trăiesc în România, m-am bucurat de cultura de aici, e un stil de viaţă mai diferit faţă de cel de acasă. Aş spune că în Noua Zeelandă viaţa e trăită mai pe repede înainte, acolo am şi familia, aici sunt ceva mai relaxat. Am o prietenă româncă, suntem împreună de trei ani. M-am acomodat destul de bine cred. Ea m-a ajutat în viaţa de zi cu zi, în special cu mâncarea şi tradiţiile româneşti. Dar nu m-a ajutat cu adevărat să vorbesc româneşte”, spune Jack, moment în care colegul Jody Rose, mereu cu zâmbetul pe buze, chicoteşte alături. „Mâncarea e foarte diferită, aş spune că şi arhitectura, cum arată clădirile”, mai subliniază neozeelandezul.
Responsabil cu buna dispoziţie, Jody Rose e „tot din Sud, dar din altă parte”, cum se recomandă. El s-a născut în metropola Cape Town, în ţara lui Nelson Mandela, şi chiar a evoluat la naţionalele „mici” ale Africii de Sud înainte să vină în România. De subliniat ar fi perioada petrecută la Emerging Springboks, reprezentativa de tineret a ţării sale care e atât de puternică încât dispută partide cu naţionale de seniori ale altor naţiuni şi în dese rânduri iese învingătoare. „A fost acum ceva vreme, acum zece ani… Pentru mine a fost o experienţă plăcută să fac parte din ceva special. Dacă joci pentru echipa ta naţională e mereu ceva special. Am avut oportunitatea să joc pentru Africa de Sud la nivel de juniori şi totodată pentru România. A fost un mare pas înainte în cariera mea”, susţine Jody Rose.
La rândul său, mijlocaşul la deschidere în vârstă de 32 de ani şi-a cunoscut iubita tot în Banat. „M-am acomodat destul de repede în România. Când am venit era foarte greu pentru mine. Cu modul de viaţă de aici, tradiţia, limba. Totul era nou pentru mine. Cel mai greu era când mergeam la un magazin, nu ştiam cum să vorbesc şi nu toţi oamenii ştiu bine engleză. Dar acum e mult mai bine, m-am obişnuit şi cu limba puţin, cu înţelegerea”, explică Rose.
„Stejari” cu acte în regulă
Prin evoluţiile lor bune, chiar cu particularităţi spectaculoase, Jack şi Jody au atras atenţia federaţiei şi au fost folosiţi cu brio la echipa naţională în anii trecuţi, pe baza regulii are permite acest lucru deşi nu sunt încă cetăţeni români. „În primul rând a fost o mare onoare să fac parte din echipa naţională a României. Nu mă aşteptam să se întâmple asta, dar a fost o oportunitate prin acest club din Timişoara. A făcut ca lucrurile să fie uşoare, pentru că atunci aveam cam 12 oameni la echipa naţională. A fost plăcut să ai alături feţe cunoscute, coechipieri, prieteni la echipa reprezentativă. O experienţă bună”, precizează Jody Rose.
În vârstă de 34 de ani, Jack Umaga se află deja de cinci ani în echipa campioanei, cu care a câştigat de patru ori titlul naţional şi de trei ori Cupa României. Pe baza rezidenţei el a adunat 17 selecţii în reprezentativa „Stejarilor”. „Echipa naţională a fost un alt pas important, un nou nivel pentru mine din punct de vedere profesional. A fost o provocare bună să joc la acel nivel”, conchide şi Jack Umaga. În ultima perioadă cei doi, precum şi majoritatea străinilor care au evoluat pe baza rezidenţei nu au mai fost chemaţi la naţională sub comanda noului selecţioner, Thomas Lièvremont. O cauză poate fi şi temerea FR Rugby, după gafa făcută prin folosirea Sione Faka’osilea, care jucase şi pentru echipa de rugby în 7 a statului Tonga şi nu era de fapt eligibil. O eroare care a costat România participarea la CM 2019 din Japonia. Interesant e că, fiind de mai bine de cinci ani în ţară, cei doi jucători ai bănăţenilor ar îndeplini şi criteriile înăsprite ale federaţiei internaţionale în acest sens, care vor intra în vigoare din 2020. „Dacă oportunitatea vine voi juca, dar deocamdată mă concentrez pe echipa Timişoarei şi vom vedea”, mai spune Jack Umaga. Colegul său mai tânăr e sigur că mai are un cuvânt de spus la prima reprezentativă: „De asemenea, mi-ar plăcea să mai primesc o şansă la naţională, cred că mai am lucruri de oferit. Dar antrenorul are planurile sale, viziunea sa, concentrarea pentru noi e pe echipa de club!”.
„Decarul” bănăţenilor a fost emoţionat când a trebuit să înveţe imnul naţional al ţării de „adopţie”, dar a avut sprijin.
„Când am venit prima dată, colegul Dorin Lazăr tot timpul mă învăţa cuvinte şi expresii. Precum «Ce faci?», cele simple, cele pe care le foloseşti zilnic, cum să spui «Bună ziua». Am şi fost pus să fac un video, în care am cântat imnul, l-am învăţat în două-trei zile… Imnul naţional intonat pe gazon la primul meu joc a fost ceva plăcut, special, un moment de mândrie pentru mine. Am auzit că şi pentru români e dificil de cântat”, glumeşte Jody Gavin Rose. „Cred că era versiunea lungă”, specifică Jack Umaga, care, la rândul său, ştie „câteva cuvinte, termenii folosiţi în rugby”. „Şi «unt»!”, îl tachinează Rose. „Înţeleg limba, dar când se vorbeşte repede şi când unele persoane nu vorbesc clar sau poate sunt din alte zone ale ţării şi au accent, atunci am probleme. E complicat, încerc să pun cap la cap ce se vorbeşte…”, concluzionează Jack.
De la sarmale, la paşaport
Când vine vorba de mâncare în România străinii se declară în unanimitate satisfăcuţi de clasicele sărmăluţe. „Sarmalele îmi plac, dar nu toate, anumite tipuri, sunt destul de pretenţios. Nu-mi plac micii, dar îmi plac cârnaţii de aici de asemenea”, adaugă Jack Umaga. „Mie îmi plac de asemenea sarmalele, dar şi gulaşul, l-am mâncat în România nu Ungaria… La noi avem ceva similar gulaşului. Îmi place salata de boeuf şi supa”, completează Jody Rose la capitolul preferinţe culinare.
Sud-africanul nu ascunde că-i plac petrecerile noastre şi că vara „Mamaia e locul în care trebuie să fii”. Umaga e ceva mai „conservator”: „Timişoara e locul meu preferat, adevărul e că nu am mers în foarte multe locuri, mai mult pentru rugby, precum în Bucureşti”. Indiferent însă de preferinţele în materie turistică, cei doi sunt convinşi că trebuie să se facă români. „Pentru mine, pentru că am prietenă româncă, va fi important să încerc să dobândesc cetăţenia”, evidenţiază Jack. „Plănuiesc să fac asta, să devin cetăţean în câţiva ani. Anul viitor vor fi şapte ani de când sunt în România. Am auzit că trebuie să învăţ puţină geografie şi istorie”, replică Rose.
Vor noi trofee
Deşi se află de câţiva ani în România, cei doi rugbişti au fost de obicei ocupaţi în jurul datei speciale de 1 Decembrie, fiind deseori implicaţi în meciuri importante. Anul acesta Jack şi Jody puteau sărbători Centenarul printr-un nou trofeu, Timişoara Saracens trebuia să joace cu CSM Bucureşti finala Cupei României la Cluj-Napoca sâmbăta trecută, dar gazonul considerat parţial îngheţat pe micuţul „Iuliu Haţieganu” nu a permis desfăşurarea jocului. Iar cele două echipe au fost de acord cu amânarea disputei pentru primăvara lui 2019. „Acesta e planul, ar fi ideal să câştigăm, aşteptăm cu entuziasm această provocare” spunea Jody Rose despre finală.
Acasă, cei doi sărbătoreau aproape la fel ziua naţională a ţărilor de origine. În Noua Zeelandă, de „Waitangi Day” (6 februarie), respectiv în Africa de Sud, pe 27 aprilie, ziua în care se aniversează libertatea obţinută în 1994, familia era pe primul plan. „Cred că o sărbătorim în mod similar cum e sărbătorit aici 1 Decembrie. Se întâmplă multe lucruri în acea zi, ieşiri cu familia, o pauză de la muncă”, mai spune neozeelandezul Jack. „Nu sunt foarte implicat în politică, dar când eram acasă ne petreceam sărbătorile cu familia şi prietenii. Ne bucuram de ziua liberă”, reiterează sud-africanul Jody.
Ambii rugbişti au deocamdată planuri legate tot de Timişoara Saracens, deşi situaţia financiară nu mai e precum cea din sezoanele trecute. Motivaţia e găsită şi prin participarea în Challenge Cup. „Dinainte să vin aici clubul a început să fie unul de succes. Palmaresul vorbeşte de la sine. Sunt fericit să fiu la Timişoara… Challenge Cup e o competiţie foarte grea, dar totodată ne oferă şansa să ne măsurăm forţele cu echipe mai mari şi jucători internaţionali…”, e de părerea Jody Gavin Rose. ”Pe viitor voi continua să joc pentru Timişoara şi apoi poate mă voi apuca de antrenorat… Challenge Cup e o provocare mare pentru noi, o bună experienţă mai ales pentru tineri. Pentru a ne vedea nivelul. E ceva total diferit să jucăm împreună în eurocupe faţă de meciurile de campionat şi e foarte entuziasmant să joci pe acele stadioane mari, preţuim aceste amintiri”, a sintetizat Jack Siaki Umaga.
Jack Umaga şi Jody Rose nu sunt singurii străini din lotul curent al „sarazinilor” care au îmbrăcat tricoul echipei naţionale. În aceeaşi situaţie se mai află un alt sud-african, Randall Morrison, şi încă doi neozeelandezi, Luke Samoa şi Steve Shennan.
