Noul an a început cu noutăți în componența formației Implant pentru Refuz. După ce la sfârșitul anului trecut trupa a anunțat că se desparte de Ștefan Czifrak, a fost anunțat și numele noului basist: Florin Barbu. „Avem plăcerea de a anunţa că, din acest an, titratul bassist Florin Barbu se alătură echipei noastre. De Florin ne leagă ani buni de prietenie şi de împărţit scena pe la festivaluri încă de la începutul activităţii noastre muzicale. Nu ne rămâne altceva de zis decât tradiţionalul «Welcome aboard!» şi să ne vedem cu bine la concerte!“, au anunțat membrii trupei. Primul concert al formației Implant pentru Refuz din 2019 va avea loc vineri 18 ianuarie de la ora 21.00, la Reflektor Venue în Timișoara. Înaintea concertului, am realizat un interviu cu noul basist al formației.
– În perioada studenției ai cântat cu mai multe formații timișorene. Ce amintiri ai din acele vremuri, cu cine ai păstrat legătura dintre artiștii timișoreni?
– Cele mai frumoase amintiri le am de atunci. Muzica era centrul relațiilor între oameni. Ieșitul în oraș la o bere era un pretext să cânți, sau să vorbești despre muzică, sau să asculți pe alții care cântă. Îmi amintesc prima mea trupă din Timișoara, era o trupă de blues, nu mai știu cum ne ziceam, dar era grozav! Era grozav că nimănui nu îi păsa de o carieră muzicală, toată lumea cânta pentru bucuria pe care o aducea MUZICA. Îmi amintesc că tare mult am vrut să cânt Jazz, deși eram mult prea necunoscător pentru asta. Ne-am strâns trei băieți, Tudor Odangiu la tobe, Dan Lazea la chitară, și cu mine la bass, și atât de bine ne simțeam împreună, ce prietenie frumoasă și acolo! Regretatul Lelu Bihoi, ne-a oferit o mica săliță de repetiții în cadrul Teatrului Thespis, și mai venea pe la noi și mustăcea. Acolo am cunoscut-o și pe soția mea, era actriță. Liviu Butoi ne dădea partituri, și ne învăța să cântăm, avea grijă de „turmă”. Apoi Andraș, un prieten bun, mi-a zis că o trupă foarte bună își căuta basist! Arca, știam de ei, față de nivelul meu, ei erau semizei! La tobe era Vali Potra, un baterist incredibil, Ștefan Mardale la voce, Zsolt Ferencz la chitară. Am primit o casetă, m-am chinuit să învăț piesele și am mers la audiție unde am fost praf! Norocul meu a fost că am jamuit puțin blues, unde m-am descurcat decent, și s-au gândit că dacă pot să cânt aia, probabil voi putea cânta și piesele lor. Din momentul ăla am luat muzica foarte în serios. Așa că veneam câteva ore înainte de repetiții la sală, și plecam câteva ore după repetiții, practic nu plecam din Casa Studenților decât noaptea cu prietenii la bere. Fără să exagerez, doi sau 3 ani am studiat între 10 și 12 ore pe zi. Arca a fost trupa care a schimbat totul pentru mine, cum aș putea să îi uit? Sunt mulți oameni cărora le datorez multe în Timișoara. Poco, și Mircea Chinezon m-au auzit cântând într-o pivniță, au intrat și au zis celebrul „Jdiuuu, ce șuuunci!”, și m-au invitat la primul Jam Session cu titratii Timișoarei. Cei de la Survolaj m-au învățat multe despre arta asta. Alex „Boița” Perin, cu care am înregistrat două albume, un producător muzical venit tocmai din Anglia și Germania, lucrase la Peter Gabriel în studio, cântase cu nume grele… îi sorbeam fiecare cuvânt! La fel și Ilie Stepan, când am lucrat cu el la „Undeva în Europa” – minunat album!
La un moment dat o duceam greu, renunțasem la Medicină, lucram noaptea ca barman într-un club de jazz pentru că nu vroiam să cânt pentru bani, și atunci a apărut și primul și singurul MECENA pe care l-am cunoscut. Radu „Ducu” Ilin, avea o prosperă firmă de calculatoare, iubea muzica și era prieten cu Vali Potra. Și a zis că ne acoperă el cheltuielile de trai, noi doar să facem muzică împreună. Așa că, împreună cu Sași Vușcan, Vali Potra și Eddie Neumann am format trupa Funkin Le Free, ceea ce avea să devină Blazzaj, unde unul după altul au fost invitați Petre Ionuțescu, Horia Crișovan, și Vita de la IPR (aveam o slăbiciune pentru el încă de atunci).
În toți acești ani, am reusit să cânt cu aproape toți muzicienii faini din Timișoara, în special cu cei care cochetau cu bluesul sau jazzul, și erau mulți, și atât de buni, și atât de pasionați de MUZICă. Nu am enumerat nici jumătate din muzicienii din Timișoara cu care am cântat si care m-au atins într-un fel sau altul, lista este mult mai lungă, și am amintiri frumoase cu fiecare în parte. Cu majoritatea am rămas în legatură, cu unii „pe viu”, ne mai sunăm, ne mai vedem, cu alții printr-un grup secret de Facebook, atâta cât să știu că sunt mereu alături de ei.
– De-a lungul anilor ai evoluat alături de Weinberger, Timpuri Noi, Proconsul, Partizan. Care sunt secretele pentru ca membrii unei trupe să fie „uniți“? Cât de mult contează faptul că ești pe aceeași lungime de undă cu ceilalți componenți ai trupei și virtuozitatea tehnică personală?
– Un mit este că PRIETENIA ține trupa împreună, și asta înseamnă „să fii pe aceeași lungime de undă”.
În realitate nu prietenia este importantă ci COLEGIALITATEA. Un prieten poate întârzia la repetiții, un coleg nu. Un prieten îți poate zice lucruri urâte în situații tensionate, sau din contră, detensionate etilic. Un COLEG se gândește întotdeauna cum te face să te simți, pentru că la sfârșitul zilei el are nevoie de tine pe cai mari pe scenă. Ăsta este un mare secret, în trupele care au trecut proba timpului oamenii au grijă unii de alții, și sunt foarte punctuali și de cuvânt. Asta înseamnă să fii pe aceeași lungime de undă. Muzical… contează mai puțin, de fapt cele mai tari trupe se nasc din oameni cu backgrounduri muzicale diferite. Virtuozitatea și tehnica personală contează cel mai puțin. De la distanță cel mai puțin. Muzica se învață, împreună se fac multe.
– Ai făcut parte din componența Cargo. Care au fost cele mai frumoase momente din acest episod?
– E greu să fac un top, a fost o experiență foarte intensă, am trecut prin multe împreună. Publicul Cargo este incredibil! 50.000 de oameni care cântă cu tine îți moaie genunchii! M-am simțit foarte, foarte iubit de fanii Cargo, și asta a însemnat mult pentru mine. Am lansat un dublu vinil live împreună. Am fost decorați cu Meritul Ordinul Cultural împreună, și poate cea mai mare onoare pe care am primit-o vreodată – Cetățean de Onoare al Orașului Timișoara. Dar da, dacă e să trag linie, cel mai mare câștig sunt prietenii pe care i-am cunoscut cântând cu Cargo, oameni foarte, foarte speciali. Cred că e o chestie de motocicliști, sunt toți o mare familie.
– Când ai primit propunerea să fii basist în IPR și ce te-a făcut să accepți această propunere?
– E chiar foarte foarte amuzantă povestea. Pentru prima dată în viața mea, am hotărât să închei capitolul „muzică”, eram chiar foarte decis. Nu am atins bassul deloc aproape doi ani. Mi-am luat în sinea mea rămas bun de la muzică, și îmi căutam noul drum în viață, mai aproape de copilul și soția mea. M-am îngrășat 15 kilograme și am început să arăt ca un hobo.
M-am trezit cu un telefon de la fratele meu de la Blazzaj – Octavian „Vita” Horvath, vocea din IPR. Mi-a zis că pleacă Pista (n.n. – Ștefan Czifrak), și dacă nu vreau să vin să cânt cu ei. Eram cu copilul meu în parc, și în momentul ăla am simțit că mi se mișcă pământul sub picioare. I-am zis scurt: „Uite, știu că în mod normal ar trebui să discut cu familia mea, să mă gândesc puțin și să îți dau un răspuns în câteva zile, dar realist vorbind, nu îmi pot imagina nici un scenariu în care aș putea să îți zic ție «Nu». Așa că spune-mi, când e primul gig?”
Asta a fost tot… Sunt fanul lor de foarte mulți ani. „Monolith” a mers pe repeat multă vreme, la fel și vinylul cu autograf „Cartography” pe care l-am cumpărat imediat ce a apărut. IPR e un fenomen, iar fanii lor se găsesc în cele mai neașteptate medii. Îmi amintesc în 2007, cântam cu Proconsul, și la o margine de drum prin Moldova am recunoscut busul celor de la Voltaj. Ne-au chemat la ei în mașină să ascultăm revelația anului, „Monolith” la maxim.
– Care este părerea ta despre muzica rock românească acum la început de 2019 și ce părere ai de scena timișoreană de rock? Ce lipsește și ce puncte pozitive avem?
– Este o mare gaură între generații, asta este percepția mea. Trupele tinere se chinuie foarte mult să se facă auzite, și din păcate nu pot zice mai mult fără să se supere prietenii mei de la radio. Este o situație greu de înțeles pentru mine. Publicul de rock este uriaș în România, și cu toate astea este ignorat. Nu înțeleg de ce, chiar din punct de vedere al businessului nu înțeleg de ce. Dar desigur, nu e treaba mea, dacă vreau să ascult muzică știu unde să o ascult, așa că ascult topurile de la Radio Trib, unde sunt lăsat cu gura căscată lună de lună. Rockul în România este foarte bine. Chiar foarte, foarte bine! Scena timișoreană nu face excepție. Nu este rostul meu să dau verdicte ce fac bine sau mai puțin bine colegii mei de breaslă, eu mă bucur că există.
– Primul concert din 2019 va avea loc în curând. Ești emoționat de reîntâlnirea cu publicul timișorean?
– Foarte tare! Mai sunt câteva zile. Acolo vor fi toți prietenii mei, îmi este atât de dor de ei… E ciudat, am plecat de 19 ani din Timișoara, și cu toate astea încă mă întâlnesc cu mai mulți prieteni pe stradă decât în Sibiu.
– Cum i-ai descrie pe fiecare dintre membrii IPR într-o propoziție?
– Sunt toti niște flaușați! Visători, poeți, idealiști, muncitori, profesioniști, dedicați, inteligenți, educați, și cântă o muzică foarte dură ca să nu vadă nimeni cât sunt de flaușați!
– Intenționezi să te muți la Timișoara sau rămâi stabilit la Sibiu?
– Am o glumă cu soția mea (timișoreancă și ea), că noi nu suntem „sibieni”, ci „sibioți”. Ca în „vamaioți”. Ne place Sibiul cum ne place și Vama, avem prieteni, e minunat. Dar, cum zicea un prieten bun, suntem în vizită pe aici. E ceva în orașul ăsta care te face să te simți doar în vizită, oricât te-ai strădui să fii de-al locului. Este un oraș mic, oraș cetate, și zidurile sunt vechi și înalte. Copilul nostru, Luca, este însă „sibian”. Are prieteni, colegi de școală, trupă rock (Revolver). Ne este foarte dor de Timișoara cea cosmopolită, dar casa noastră este aici acum. Sibiul este foarte frumos, și împărtășește multe valori comune cu Timișoara. Mai sunt și munții. Este foarte posibil să revenim cândva, dar nu prea curând. Oricum venim în Timișoara cât de des putem, acum va fi și mai des.
