Liviu Iancu este autorul unui roman care își arată deja potențialul de best-seller. Primul tiraj a fost epuizat în patru zile, din precomenzi, înainte să intre efectiv în librării. Cu limbaj acid, comic, dezinvolt, pe alocuri trivial, cu accente de autoironie, sarcasm și genialitate, cu personaje inspirate din realitate, de la prieteni de pahar, colegi, rude sau necunoscuți, până la celebrități din lumea politică sau economică, necamuflate, Liviu Iancu pune sincer în cele cinci sute de pagini ale cărții, parte din întâmplările care i-au marcat viața. Cinsprezece ani de presă economică au adunat povești unice, detalii spumoase, cuvinte nefardate, dezvăluiri inedite, transformate toate în ingredientele romanului „Xanax”. Câte ceva despre carte și autor, în interviul ce urmează.
– Jurnalist sau scriitor? Ce preferi?
– Dacă primarul Robu apare într-un filmuleț în șort și pantofi sport, jucând o chestie care aduce vag a fotbal, asta nu înseamnă că e fotbalist. Dacă joacă mâine într-un film Gheorghe Hagi, nu putem spune că e actor. Pe vremuri, când eram student, un coleg din Moldova m-a rugat să vin cu el la gară, pentru că părinții îi trimiseseră prin niște vecini, cu trenul, o sacoșă cu mâncare. Colegul mi i-a prezentat pe cei doi vecini, un cuplu ponosit, între două vârste, ca fiind „o familie de gânditori din Moinești”, iar eu le-am fost prezentat lor ca fiind „un mare scriitor din București”. Știind despre mine, așa cum știa și colegul, că scrisesem doar două nuveluțe nepublicate niciunde, mă întrebam oare la ce cugetă toată ziua cei doi, pentru ca prietenul meu să-i considere gânditori. Scriitor, cred eu, e cel care trăiește exclusiv din cărțile sale, cum s-a întâmplat cu Marin Preda, Eugen Barbu, Sadoveanu… Ceilalți sunt doar profesori, jurnaliști, actori, ingineri sau cântăreți care mai scriu din când în când câte o carte, dar asta nu le e de ajuns ca să-și câștige existența. Eu sunt doar un jurnalist economic care a avut norocul să cunoască sute de oameni pitorești, cu care să construiască un roman de 500 de pagini.
– De ce e bine să spui adevarul? Te eliberează?
– Nu, nu mă eliberează, pentru că nu mă simt captiv, dar adevărul e, de multe ori, mult mai sexy decât lucrurile inventate. În afară de asta, am trăit atâtea povești adevărate atât de suculente încât tot ce a trebuit să fac a fost să le adaug un pic de sare și puțin oțet. Să-ți dau un exemplu din carte: Gabi, fratele mai mic al prietenului meu Costel, ajunsese printr‐un miracol în ultimul an de liceu, la seral. Se apropia bacul şi trebuia să se pregătească. Încercaserăm de câteva ori să‐i explicăm ecuaţia de gradul I cu o necunoscută. „Dacă o înţelegi pe asta, care e baza, vei jongla cu toată matematica, l‐a încurajat Costel. Cu ecuaţia asta, dacă vrei, te apuci să construieşti bombe atomice sau calculatoare. Asta l‐a făcut mare pe Bill Gates”. „Gabi, e simplu, am intervenit şi eu. Doi plus cât egal trei?””Plus… unu?” a făcut Gabi neîncrezător. Înalt, atletic, cu ochi apropiaţi, mici şi verzi, ca zarzărele necoapte pe o rămurică, Gabi zâmbea mai mereu sigur de sine. Doar când era vorba de carte cădea psihic ca o fată bătrână la nunta celei mai bune prietene. „Excelent. Trei plus cât egal cinci?” „Plus doi”, a zis Gabi ferm, căpătând curaj. „Gabi, deja ştii multă matematică, dar nu conştientizezi asta. Acum să‐ţi arăt cum e ecuaţia de gradul I. Fii atent: 2 + x = 3. Cât e x?” O umbră a coborât pe fruntea îngustă a lui Gabi, iar ochii i s‐au apropiat parcă şi mai tare. A deschis gura să spună ceva, dar din gât i‐a ieşit doar un fel de horcăit. Şi‐a rotit privirea prin curte, căutând un colac de salvare, şi a strigat de la înălţimea celor 190 de centimetri plini de muşchi: „Mămicăăăă? Îl vezi, fă, pe Costel, că‐mi dă d‐alea grele, cu x?” După liceu, pe care l-a terminat pentru că taică-său i-a mituit pe profesori, a plecat în armată, la Cluj. <<Să ne scrii de‐acolo, Gabi, dar să nu începi scrisoarea cu „Bă, proştilor”, cum vorbim noi unul cu altul prin curte. Poate ţi‐o deschide vreun general şi ne faci de râs de ne ştie toată armata română, l‐a sfătuit Nea Mitică”. „Şi cum să încep?” <<Să începi frumos, cu „Dragii mei”>>. Gabi a zâmbit ca pentru sine și l‐a privit arogant. <<Băi, proştilor, o să încep scrisoarea cu „Dragii noştri”, că‐i scriu şi lu’ mamaia”. Asta e o întâmplare adevărată? Ce să mai inventez aici?
– Ți-ai arătat toate vulnerabilitățile, nu ți-e frică?
– Când te accepți așa cum ești, cu bune și cu rele, nu-ți mai e teamă să-ți arăți vulnerabilitățile. Ești tu și gata, trebuie să ieși pe stradă, să mergi la serviciu și la cumpărături. Nu umbli vopsit pe față ca cei de la Carlas Dreams. Iar dacă nu te mai temi, deja nu mai ești atât de vulnerabil. Un prieten avea o vorbă: „Nu trebuie să-ți fie frică decât de cei cărora le e frică, pentru că ăștia sunt în stare de orice ca să-și scape pielea”.
– Sinceritatea poate fi considerată o armă, dar poate fi considerată și o mare prostie. Întrebarea este: tu cum o consideri?
– Am povestit asta și pe coperta cărții: tocmai când terminasem de scris Xanax am avut un accident de mașină. În timp ce completam constatarea amiabilă, cel cu care mă ciocnisem – un bătrânel ponosit – a izbucnit în plâns. Dar nu de mașina avariată îi părea rău, așa cum credeam eu, ci de viaţa lui care trecuse. Mi-a mărturisit că a fost un om foarte fericit. Nu arăta ca unul căruia viaţa îi făcuse toate poftele, așa că l-am întrebat: „Şi când aţi fost cel mai fericit?” <<Demult, în ‘73, când am jucat în „Ultimul cartuş”…>> „Aţi fost actor?””Nu, domnule… Am fost şofer la Buftea, la cinematografie.
Şi m-au pus şi pe mine figurant într-un film. Eram băiatul lui Jean Constantin, că eram negru ca el. Am jucat doar câteva secunde. M-a întrebat Ilarion Ciobanu unde e tata şi mi-a dat un şut în fund şi două palme după ceafă”. Omul ăsta a fost sincer, iar asta l-a ridicat în ochii mei. Ca să fii sincer trebuie să fii puternic, nu prost.
– Fără marketing, fără artificii și spoială, poți să devii un scriitor de succes?
– Nu știu, pentru că nu sunt scriitor și nici cartea nu pot spune că are încă succes, deși primul tiraj s-a epuizat în patru zile, doar din precomenzi, înainte să intre în librării. Dar din ce am văzut la scriitorii de succes, și mă refer la cei străini, marketingul e esențial. Artificii și spoială am și eu destule în carte, în sensul că fie am adoptat, uneori, un limbaj deloc academic, încercând să atrag și categorii de oameni care iubesc bancurile porcoase – iar chestia asta o consider spoială, pentru că în esența ei cartea este, sper eu, una profundă și cu o temă deloc vulgară. Artificiul pe care l-am folosit e că am construit o carte în care sute de povești se țes una din alta, în încercarea de a nu lăsa cititorul să se plictisească și să abandoneze romanul, pentru că ăsta e principalul dușman al unei cărți – plictiseala. Poți să enervezi un cititor, să-l intrigi, să-l oripilezi, să-l faci să râdă până îl doare burta sau să plângă în hohote, iar cartea mea cred că reușește toate astea, dar nu trebuie să-l plictisești nici măcar preț de o pagină, pentru că îl pierzi.
– Sunt pline pușcăriile de scriitori sau erau. Mai e de interes să te numești scriitor?
– Cum am mai spus, sunt la fel de scriitor precum e primarul Robu atacant. Deși, poate nu i-ar sta deloc rău să devină cândva scriitor în sensul în care întrebi tu. Trebuie să recunosc că, lucrând ani mulți ca jurnalist economic, am cunoscut o grămadă de oameni de afaceri care au ajuns, ulterior, în pușcărie, dar nici prin minte nu mi-a trecut atunci că am în față viitori Tolstoi, pentru că le-aș fi cerut câte un autograf. Din păcate, însă, legile sunt atât de proaste în România încât acești scriitori de Gulag n-au timp să-și cizeleze operele, pentru că sunt eliberați după un an sau doi.
– Ai un plan de viitor? Ai mai lăsat alte povești cu tine, politicieni, vedete, pentru următoarea carte?
– N-am niciun plan, deocamdată. Xanax e încă un pui pe care trebuie să-l ajut să crească, să meargă pe picioarele lui și să-și ia zborul. Mai am povești pentru încă două-trei cărți, dar eu nu cred în autorii care lansează un volum în fiecare an. Garcia Marquez, poate cel mai mare romancier din ultimii 50 de ani, a scris doar câteva cărți în întreaga lui carieră, și a trăit peste 80 de ani. Și din acele cărți, doar una e genială, una singură extraordinară și o a treia foarte bună. Celelalte câteva sunt slăbuțe.
– Au nevoie timișorenii de Xanax?
– Toată lumea are nevoie de Xanax, pentru că e singurul antidepresiv care se dă fără rețetă, deși, sper eu, creează dependență. Povestesc undeva, în carte, despre un personaj din copilăria mea, Gigi Țiganu, care bătea spre 30 de ani, avea plete negre soioase și ochii umezi. Părea permanent trist. Avea tot timpul să citească, pentru că nu lucra nicăieri. Își încheiase mariajul cu școala după opt clase și acum, la maturitate, trăia din pensia părinților. Îmi spunea că mama, fosta lui profesoară, îi schilodise destinul. Odată, prin clasa a șaptea, la o teză la matematică, îi dăduse „- 10”. Nu 10 pur, așa cum ar fi meritat. Și-atunci a înțeles Gigi că în lumea asta strâmbă nu există dreptate pentru țigani. A renunțat, în consecință, la școală, dar s-a apucat să citească absolut tot ce-i pica în mâini. Ca o completare, scria și poezii. Ne vedeam uneori la cârciumă și îmi recita din el însuși. Scria despre orice, cu ușurința cu care beam eu. Avea o aplecare aparte către fabule. Îl părăsea pe unul nevasta, Gigi era acolo și-i punea drama în versuri. Murea cineva, Gigi îl fixa în eternitate cu cîteva catrene. S-a bătut un vecin cu mă-sa?
„Dacă vrei ca să privești
La scene cavalerești
Du-te-n curte la Predeloaia
Să vezi cum începe bătaia
Și Ion o lua la pumni pe maică-sa în versuri, ea îl înjura tot în rime, până când o lovitură mai puternică a trântit-o pe baba Predeloaia peste gardul de nuiele de la stradă, care a cedat sub greutatea ei. Poemul se încheia optimist, cu o discuție tehnică între Ion și mă-sa, la finalul luptei:
„-Băi Ioane, ești nebun?
Ai rupt gardul de la drum!
– Lasă, fă, că nu-s dement
Și fac altul de ciment!”
Gigi îmi propusese atunci să facem o poezie împreună, să scrie el primele două versuri, iar eu pe celelalte.
„Ai plecat cu altul și m-ai dat uitării
Iar acum plâng singur, pradă disperării”
a scrijelit Gigi pe zid cu scrisul lui aplecat spre stânga. Iar eu am continuat:
„Nu-i nimic, femeie, îmi rămân copacii
Cel puțin aceștia nu iubesc cu cracii!”
„Nu există cuvântul craci în poeziile de dragoste. Ai stricat strofa! Era frumos să vorbești în continuare despre copaci, despre disperare, lacrimi, suferință… Ți-ai băgat cracii în iubirea mea. Nu te pricepi la literatură! Să nu mai scrii!, m-a avertizat Gigi, privindu-mă de sus.
Abia după ce vor citi Xanax, oamenii vor ști dacă trebuia sau nu să-i ascult sfatul lui Gigi.
Liviu Iancu este prezentat de Editura Trei ca fiind cel mai cunoscut jurnalist de turism din România. A intrat în presă din greșeală în anul 2000, crezând că Mediafax e o agenţie imobiliară, dar s-a lămurit rapid că e mai interesant să scrii știri decât să vinzi case. De acolo a plecat la tabloidul Naţional, însă găinile care nasc pui vii fuseseră descoperite deja, ceea ce l-a făcut să migreze după un an în echipa care a lansat Business Magazin, iar peste o vreme a ajuns la Capital. După câţiva ani s-a întors la Mediafax, de unde a plecat după șapte ani, temându-se că agenţia, intrată între timp în insolvenţă și relocată într-un spaţiu mult mai mic, se va transforma într-o simplă afacere imobiliară. În prezent, Liviu Iancu este jurnalist la Profit.ro, unde a publicat o serie de editorial-povești originale în peisajul presei economice românești, fiind foarte apreciat de cititori. Câteva dintre acestea se regăsesc și în Xanax, romanul său de debut. Xanax este disponibil și în Timișoara, în librăriile Cărturești și Humanitas.
