O disciplină căzută în derizoriu în Timişoara ultimelor decenii, handbalul feminin le-a adus bănăţenilor cei mai mulţi lauri naţionali. Prin Ştiinţa, devenită apoi Universitatea, oraşul de pe Bega s-a bucurat în anii ‘60 şi ‘70 de nu mai puţin de 11 titluri naţionale! Mai mult, fetele antrenate de Constantin Lache au reuşit şi cea mai notabilă performanţă pe plan continental pentru o grupare de la jocuri sportive din vestul ţării: au atins finala Cupei Campionilor Europeni.
Handbalul feminin studenţesc în oraşul de pe Bega a apărut în mod organizat după duelul internaţional „în 11” disputat în Capitala Banatului între România şi Ungaria, pe data de 26 iunie 1949. Până atunci însă acest sport era deja popular în judeţ, graţie „hazenei”, denumirea unei variante a handbalului în 7 în limba cehă. Mai întâi sub denumirea de Clubul Sportiv Universitatea Timişoara, pentru ca apoi, până în 1964, să poarte denumirea de Ştiinţa, echipa studentelor a fost nelipsită din primul eşalon. Întâiul titlu al timişorencelor a venit de fapt în 1953 la „handbal în 11”, sport care, asemănător fotbalului, era practicat afară, pe teren mare.
11 ani mai târziu a venit şi primul campionat naţional câştigat în handbalul care s-a impus, cel în 7 practicat astăzi în săli. Echipa s-a impus sub denumirea de Ştiinţa atunci. În timp ce titlul 2 a fost cucerit sub numele „de tranziţie” Ştiinţa-Universitatea Timişoara, doi ani mai târziu. Realizări cu atât mai mult de apreciat întrucât lotul era format la acea vreme din eleve, studente sau absolvente de învăţământ superior. Din ediţia 1967-68 Universitatea sub comanda lui Constantin Lache, care ca jucător triumfase în 1956 la handbal în 11 cu Poli, a instaurat o adevărată hegemonie pe plan intern. Nu mai puţin de cinci titluri naţionale consecutive au sosit pe Bega. Performanţă egalată şi depăşită până acum doar de către Ştiinţa Bacău şi Oltchim Rm. Vâlcea.
Şirul succeselor pe plan intern au continuat din 1975 cu alte patru campionate naţionale la rând. 1978 avea să fie însă şi ultimul titlu al României cucerit de handbalul feminin local, unul luat după o luptă aprigă cu Bucureştiul. O rivalitate care a început conform analelor încă din perioada handbalului în 11, în 1960. De asemenea, în acel ultim sezon de mare succes, tot cu Constantin Lache la cârmă, Universitatea a cucerit şi Cupa României. „Am învins datorită unei bune munci de selecție, ceea ce a determinat apariția a numeroase valori. Dincolo însă de această considerație, se află munca tuturor celor ce se străduiesc pentru afirmarea handbalului timișorean”, spunea Constantin Lache, în anul 1975 pentru Revista Stadion, în cadrul unei analize a dominaţiei handbalului timişorean în ansamblu.
Finala cu o forţă sovietică
În acei ani fericiţi pentru sportul timişorean, handbalistele de la Universitatea începeau să se obişnuiască şi cu reprezentarea României pe plan internaţional. În ediţia 1969-70 a Cupei Campionilor Europeni, timişorencele au eliminat-o în optimi pe SWIFT Roermond, din Olanda, cu 13-8 şi 12-6, fiind învinsă în cele din urmă în sferturi de SC Leipzig. Chiar dacă ediţia următoare pe plan continental a fost o nereuşită, eliminare din primul tur consfinţită la Copenhaga, după un 20-20 la general. Sezonul european 1972-73 va rămâne poate cel cu cea mai importantă performanţă a unei echipe sportive din oraş. Totul a început… fără joc. Căci în optimile competiţiei adversara trebuia să fie italiana Staos Pessacati, dar aceasta a abandonat lupta din Cupa Campionilor înainte de start. A urmat o dublă victorie cu o altă formaţie din Copenhaga, Fredriksberg, învinsă cu 13-10 la Timișoara și 11-8 în Danemarca. În semifinale bănăţencele au dat de o mai veche cunoştinţă, campioana est-germană SC Leipzig. Duelul a fost unul la limită, extrem de strâns. Determinarea timişorencelor a contat şi s-a înregistrat un 7-7 în Sala Olimpia (astăzi „Constantin Jude”), urmat de un la fel de „pe muchie de cuţit” 9-9 în deplasare.
Sala „na Pasienkoch”, din Bratislava, a fost apoi gazda marii finale, desfăşurată în mod logic într-o manşă unică, dar cu adversara, deţinătoarea trofeului, pe post de mare favorită. Universitatea Timişoara a înfruntat-o pe Spartak Kiev, pregătită de reputatul Igor Turcin. Sovieticele au atacat în valuri şi aveau un avantaj consistent încă de la pauză (8-3). S-a încheiat 17-8, o diferenţă mare într-o vreme în care se marca mai puţin, cu alte reguli, dar performanţa excepţională de a atinge acel ultim act rămâne în contul discipolelor lui Lache.
Să mai spunem că în acelaşi an 1973, mai multe jucătoare de la Universitatea Timişoara au făcut parte din lotul naţionalei care devenea vicecampioană mondială la Belgrad.
Printre ele: Cristina Metzenrath, Hilda Hrivnak Popescu, Lidia Stan (portar), Lucreţia Ana Moise, Petruţa Băicoianu Cojocaru. Primele două erau nelipsite din echipa de start. Iar cele patru din urmă proveneau de la Banatul, cu care exista o colaborare strânsă.
Prin cele 12 titluri naţionale (dacă-l includem şi pe cel de la handbal în 11), Universitatea Timişoara e lider detaşat pe plan local la campionate câştigate. Fiind urmată la acest capitol de rugbişti, cu 6 „acolade”, de poloiștii de la ILSA şi de clubul de fotbal Chinezul, tot cu câte şase medalii de aur ale României. Performanţele „studentelor” arată bine la peste 40 de ani distanţă şi în comparaţie cu imaginea handbalului feminin din toată ţara, un sport rămas încă solid în România. Astfel, doar Oltchim Râmnicu Vâlcea, dispărută şi ea între timp, are mai multe titluri ca Universitatea, 19 în contul oltencelor. Un alt record de luat în seamă e cel de 17 sezoane la rând încheiate pe podium, fie că fetele de la „U” au fost sub comanda antrenorului Victor Chița sau Constantin Lache.
Ani lipsiţi de glorie
Ce s-a întâmplat în handbalul feminin local în următoarele decenii şi până azi, în comparaţie cu gloria anilor 1960-70, poate fi numit cu uşurinţă dezastru. Mai ales după Revoluţie, când 1992-93 a fost ultima ediţie pentru Timişoara cu două echipe în elită (Poli AEM şi ILSA). Din 1999 oraşul cu o fostă finalistă a Cupei Campionilor Europeni a rămas fără reprezentantă în elită timp de cinci sezoane. Universitatea a mai bifat doar două ediţii în elită în perioada modernă, 2004-05 şi 06-07. Ce a urmat au fost doar tentative de proiecte care sub o cale sau alta şi-au găsit mai devreme sau mai târziu sfârşitul. Aşa cum a fost în vara lui 2012, când CS Timişoara trebuia să participe la baraj, dar din lipsa susţinerii financiare a abandonat această tentativă de a ajunge pe prima scenă. Mai apoi, campionatul 2017-18 al ligii secunde o aducea alături de CSU Universitatea de Vest pe SCM Timişoara, gruparea nou înfiinţată a autorităţilor locale, care-şi propunea direct promovarea. Tentativa a fost mânată şi de faptul că primarul Nicolae Robu văzuse recent realizarea pe plan continental (şi pe bani mulţi) a omologilor de la CSM Bucureşti. Formaţia pregătită de Lucian Ghiulai a ratat însă obiectivul şi a fost la fel de repede desfiinţată, pe motivul „strângerii curelei” în cadrul Sport Club Municipal.
A rămas astfel în divizia secundă doar CSU UVT, echipa Universităţii de Vest care poate fi considerată urmaşa legendei cu 11 titluri în palmares. Această formaţie e însă una modestă. Momentan se află pe locul 6, ultimul în Seria D a Diviziei A (eşalonul secund). Cu siguranţă contrastul între „ce a fost şi ce e acum” se va vedea la mijlocul lunii martie, când la Timişoara va poposi „gigantica” CSM Bucureşti. Fosta campioană a Europei vine pentru jocul cu CSU UVT din optimile de finală ale Cupei României şi e mare favorită chiar dacă va folosi probabil rezervele.
Foto: druckeria.ro (arhivă)
