Născută la Reșița în 1967, Dana Borteanu este o cunoscută actriță a Teatrului German din Timișoara care este binecunoscută și în rândul melomanilor, colaborând de-a lungul timpului cu Ultimatum, Arca, Pro Musica sau BlackJack. Artista a debutat în fața publicului în cadrul unui cenaclu unde avea o trupă de country și a colaborat cu mai multe trupe reșițene înainte de a ajunge în Timișoara, unde a descoperit pasiunea pentru teatru și muzică.
– De unde vine pasiunea ta pentru muzică? Ai avut pe cineva în familie care ți-a insuflat această dragoste? Care sunt primele tale amintiri legate de muzică?
La mine acasa se asculta muzica „normală”. Nici urmă de rock. Rockul l-am asimilat pe parcurs, ascultându-l la radio și în compania prietenilor rockeri din Reșița, care făceau rost de muzică pe căile cunoscute înainte de ‘89, adică pe sub mână. Mergeam și la toate concertele rock, evident. Recunosc, am fugit și la Timișoara, la Timrock, unde erau atâtea de văzut. Erau în gașcă și câțiva prieteni care cântau și aveau trupe cu compoziții proprii. E clar, că la un moment dat, mi-am dorit și eu să cânt.
– Când ai debutat pe scena muzicală în fața publicului?
În fața publicului am debutat în cadrul unui cenaclu pe nume „Eveniment”, unde se cântau de toate. Aveam o mică trupă de muzică country, împreună cu frații Cărăușan, care m-au acompaniat la chitări. Cântam cover-uri și am avut chiar o piesă proprie. Eu voiam rock, dar am considerat-o o perioadă de pregătire, acolo, în locul unde se întâmplau muzici.
– De-a lungul anilor de început ai colaborat cu câteva trupe din Reșița. Care sunt acestea și ce amintiri ai din acea perioadă?
După perioada country, am cântat câte puțin în diverse formule, apoi am fost cooptată de trupa Ramses, cu care am cântat până în 1990, când am intrat la facultate. Am mai cântat cu ei o vreme și după ce n-am mai fost cu Ultimatum. A fost mai complicat, fiindcă eu deja stăteam în Timișoara, deci am făcut multe drumuri. Dar treaba a mers, am fost și la festivaluri și a fost fain.
– Muzica și teatrul sunt două pasiuni comune. Cum se îmbină cele două pentru tine? Care îți este mai aproape de suflet și unde ai mai multe provocări, în teatru sau muzică?
Bună întrebare. De fapt e interesant cum am ajuns eu la teatru. Ramon Radosav, basistul meu din Ultimatum, trupa cu care cântam, lucra în orchestra Teatrului German de Stat din Timișoara (ca basist, evident). Într-o zi mi-a spus că teatrul caută solistă vocală, care să știe să cânte și în limba germană. Și am dat concurs și iacătă mi-s și-n zi de astăzi tot la teatru. Dar, am început să cânt și în spectacole, unde trebuia să și joc. Aici s-a îngroșat gluma, că n-a fost deloc ușor. Din fericire, s-a înființat la Facultatea de Muzică, secția de teatru, de-a dreptul cu predare în limba germană și astfel am fost salvată. Am învățat ce trebuie să fac pe scenă și a început să-mi și placă. De atunci am interpretat multe roluri cu și fără cântări și îmi place și acum. Încă nu m-am săturat.
Muzica și teatrul sunt clar legate între ele și, pentru mine, ambele reprezintă o provocare și o bucurie. Pot să spun că am colegi foarte faini la teatru, în toate compartimentele, fără nicio excepție și o spun fără să iau scamele nimănui. E grozav că ai șansa să lucrezi și cu artiști din afara teatrului, artiști de renume, din toate domeniile, care reușesc să scoată tot ce e mai bun din tine. Cred, totuși, că preferata mea, e prima mea dragoste, muzica rock.
– În 1992 ai apărut alături de formația Ultimatum la Studentfest. Ce amintiri ai visavis de edițiile de la început ale acestui festival?
Unul dintre oamenii de bază ai festivalului era primul toboșar al trupei Ultimatum, Gabi Schuster, dragul de el, care la acea dată nu mai cânta cu noi, ci cu trupa Pe Cont Propriu, dar fiind prieteni buni, ne-a făcut o prezentare, așa, de suflet, de ne-a dat peste cap complet. Unde mai pui că eram acasă, la Timișoara și acasă întotdeauna emoțiile sunt mai mari. Bine, concertul a fost ok până la urmă. Și au fost invitate și trupe mișto. Nu știu despre celelalte secțiuni, dar partea de muzică mi s-a părut foarte bine organizată.
– În 1996 ai apărut pe o casetă dedicată festivalului Top T unde ai cântat cu Arca. Cum a fost perioada anilor 90 în scena rock din Timișoara?
Arca… a fost greu pentru mine, fiindcă vocalul dinaintea mea era bariton și eu sunt soprană. Mega greu de cântat așa. A fost o provocare și, cum mie îmi plac provocările, m-am adaptat cât am putut de bine. A fost frumos! Cred că în anii 90 era o mare „frăție” a celor care cântam, ne ajutam unii pe alții, ieșeam împreună, ne invitam pe scenă unii pe alții, chiar și pe la festivaluri, făceam jam session-uri mai mereu. La Top T, o ediție prezentată de regretatul Florian Pittiș himself, am întâlnit o trupă, cu care eram vecini de sală la Ateneu la Reșița, pe când cântam cu Ramses. Este voba de Screaming Heads, cu care am apărut și pe o compilație Top T (pe casetă audio încă).
– Cum ți se pare scena rock timișoreană (și din vestul țării), la ora actuală? Ce ne lipsește și la ce capitol stăm bine?
Cred că se intâmplă multe pe scena rock din vestul țării, implicit în Timișoara. Activitate este multă, mereu aud de câte o trupă nouă și nu e de mirare, pentru că sunt foarte mulți oameni talentați. Timișoara și Reșița mereu au dat talente rockului românesc, Aradul la fel. Cred că ne lipsesc evenimente de dimensiuni mari, care să se întâmple mai central, ne lipsește implicarea mai mare a trupelor locale în evenimentelocale de orice anvergură. E bine că există cluburi!
– Dacă ar fi să faci o eventuală comparație între anii 90 în rockul timișorean și anii actuali, cum ai caracteriza evoluția fenomenului? Se spune că mai demult Timișoara era kilometrul zero în muzica rock românească. Mai e valabilă această afirmație în zilele noastre?
Diferența e foarte mare. În anii aceia nu prea aveai mijloace tehnice la dispoziție, mereu împrumutai câte ceva pentru un concert, cu înregistratul era și mai greu, că nici nu prea aveai unde. Dar cumva te descurcai, „with a little help from your friends”. Sunetul era altfel, mai aproape de adevăr. La Timișoara se întâmplau foarte multe pe vremea aceea. Festivaluri și cântări care mai de care. Comunicarea concertelor se făcea și pe bază de afișe, dar de cele mai multe ori pe cale orală, dar funcționa și lumea venea. Era o lumină, o căldură, o complicitate a celor care stăteau pe scenă. Lumea era foarte însetată de muzică, de cultură, poate tocmai din cauza faptului că era o formă de protest și o manifestare clară a dorinței de descătușare, de libertate. Toată lumea venea la toate evenimentele.
Acum există studio-uri și tehnologie și posibilități de prelucrare a sunetului până la Dumnezeu și înapoi. Trupe, cum spuneam, sunt multe, apar mereu altele noi și proiecte și formule noi. Există și evenimente, mari și mici, care mai de care. Totuși fenomenul ca atare, îl simt cumva mai rece, mai impersonal, există o anumită detașare. Probabil există mulți factori, care au contribuit la starea de acum. Neimplicarea autorităților, faptul că evenimentele se întâmplă departe de inima orașului, varii probleme cu banii, comunicarea, publicitatea, bunăvoința… Timișoara ocupă și acum, ca în prima zi, locul întâi în inima mea și vreau să numesc perioada asta, unade tranziție, fiindcă cred că se poate mai mult, că putem mai mult cu toții, ca inima noastră să bată din nou la unison cu cea aacestui oraș al premierelor absolute și al gheții sparte. Ce să zic, speranța moare ultima.
Da, am avut ocazia să lucrez în mai multe spectacole care implică muzica, și nu numai musical-uri. Ambele variante de spectacol implică o atenție deosebită în munca la fiecare dintre laturile care compun acest gen, adică partea de muzică, partea de text și actorie, să nu uităm de mișcarea scenică, respectiv coregrafia, disciplina scenică și aducerea acestora la un numitor comun, un spectacol coerent, cursiv, credibil și care să pară (aproape) fără efort. Uite, ăsta e un exemplu concret de provocare, că tot m-ai întrebat. Există spectacole de teatru (sau musicaluri) pentru care muzica e scrisă special. Atunci se mai adaugă și aroma specială a unei partituri, care-ți aparține cumva numai ție. Aici cred că teatrul are un punct comun cu concertul, noutatea. Unicitatea, alt punct comun important, faptul că ai doar o singură șansă să convingi, pe durata spectacolului, respectiv a concertului, aici și acum. Nu există „duble”, ca în cinematografie sau televiziune. Încă nu am cântat compoziții proprii în vreun spectacol de teatru șinu exclud această posibilitate pe viitor, dar când cânt cu o trupă, prefer să cânt compozițiile proprii ale trupei. Cred că dacă ai ceva de spus și ai posibilitatea și capacitatea de a te exprima prin creațiile tale proprii, nu trebuie să le ții pentru tine. Nu am nimic contra coverurilor, să fie clar.
Există clar similitudini între un spectacol de teatru cu muzică (indiferent de factura acestuia) și un concert. Niciodată un spectacol/concert nu seamănă cu celălalt. Atunci când știi ce ai de cântat și-ți știi textul și „mizanscena”, discursul artistic devine cu totul al tău, te identifici cu el și poți zbura. Și dacă partenerii sunt pe aceeași lungime de undă și condițiile de pe scenă corespund cu ce ai nevoie, e și mai bine.
– Spuneai într-un interviu că „profesorii“ tăi de la care ai învățat să cânți au fost Ronnie James Dio și David Coverdale. Ce alți artiști și-au lăsat amprenta asupra carierei tale muzicale și ce asculți în zilele noastre?
Da, așa este, am învățat foarte mult de la cei doi vocali. Când a plecat Dio, a fost doliu, n-am fost bună de nimic. La vremea respectivă, în perioada mea de formare, cei doi au fost niște exemple absolut extraordinare, care de fapt au inspirat generații întregi de vocali. Evident că după aceea au mai fost și alții, cu calități speciale, de la care am „furat” ba o nuanță, ba oanumită tehnică, ba un mod de abordare al unei modulații, sau alte detalii picante. Ideea e, că indiferent ce auzi la cineva și crezi că te-ar putea ajuta în interpretare, să te inspiri doar, nu să imiți, ci să rămâi tu, cu personalitatea și felul tău de a cânta, unic și propriu, dar îmbunătățit pe ici, pe colo. Nu pot să dau nume, că ar fi foarte mulți cei care mi-au plăcut și-mi plac și chiar nu vreau să discriminez pe nimeni. Și, evident, mă aștept să fiu uimită și pe viitor de valori reale de pe piața muzicală, că doar înveți cât trăiești.
– Ai colaborat de nenumărate ori cu Ilie Stepan în Pro Musica sau Stepan Project. Cum v-ați întâlnit și ce părere ai de creațiile lui?
Cu Ilie Stepan m-am întâlnit prima oară la Radio Vest, unde lucra pe vremea aceea.
Am fost extrem de emoționată și continui să fiu, de fiecare dată când lucrez cu el, pentru că, în ciuda faptului că îl cunosc deja de ceva vreme și am privilegiul să fiu una din colaboratoarele lui, știu că e un Om și un Artist complex, care caută perfecțiunea și nu e foarte ușor de mulțumit, ceea ce mi se pare normal. Muzica lui nu se poate încadra undeva cu exactitate. Cu toate că, așa cum tuturor le este foarte clar că avem de a face cu un ROCKER în primul rând, Ilie este un erudit, un explorator, un deschizător de drumuri și de minți, un învățător, un tămăduitor și un motor, care rotește spițele în ritmul universului. Timpurile, curentele, genurile muzicale coexistă în creația sa, se nasc și se reproduc cu o magică dezinvoltură. Am lucrat cu Ilie în cadrul proiectului Stepan Project, la triplul album LUMINA, după care, spre marea mea bucurie, am fost invitată să fac parte din trupa Pro Musica, în calitate de backing vocal. Am făcut împreună cîteva musicaluri și un spectacol, în care personajul pe care îl joc, se exprimă prin cânt, Ilie a compus muzica și eu versurile. Am învățat foarte mult de la Ilie Stepan și am pentru el o enormă admirație și afecțiune, un mega-respect și nu pot decât să-i mulțumesc foarte mult. E genul de om, care-mi face ziua mai frumoasă, atunci când îl întâlnesc.
– Alături de alți artiști ai colaborat recent la proiectul Reșița Rocks. Cum vezi astâzi vremurile „acelea“ de demult și care este feedback-ul acestui proiect?
Așa cum spuneam, la Reșița s-a născut și s-a cântat mult rock și rock de bună calitate. Din păcate, pe vremea „aceea”, era greu să răzbești în muzică. Trupele reșițene au rămas în majoritate în underground, cu mici excepții. Despre trupele, ale căror piese au fost readuse în circuitul muzical, se poate afla din informațiile care însoțesc fiecare videoclip Reșița Rocks. Se cuvine totuși să menționez câteva dintre ele: Pentru Voi, Silex, Ramses, Necroticism.Despre Screaming Heads, de exemplu și despre Attis, s-a auzit, fiind mai tineri, și beneficiind de „minunile tehnologiei”, băieții au scos și câte un album. Fiind vecini de sală, după cum spuneam, și întâlnindu-ne pe la festivaluri, cam știam ce face fiecare. De aici mi se trage și colaborarea cu Reșița Rocks, un proiect inițiat de cei trei reșițeni, colegi de Ateneu, Toni Dijmărescu, Flavius Suciu (Screaming Heads), respectiv Adrian Nițulescu (Attis). Mă simt onorată că am fost prima alegere a băieților, într-un proiect, care a crescut văzând cu ochii. Nici nu m-am gândit că va fi atât de ascultat, apreciat și mediatizat, cu toate că a început să dea de bănuit, atunci când găștii inițiale i s-au alăturat personalități ale scenei rock din România, unul și unul, aș putea spune. Acest lucru mi-a prilejuit marea bucurie de a-l cunoaște pe Costin Adam, solistul trupei Phoenix, care e un om tare fain și tare talentat și cu care ne-am împrietenit imediat, fiindcă așa e Costin, dragul de el, un om cald, deschis și sincer.
M-am bucurat mult de faptul că Reșița Rocks a apărut într-o groază de publicații de specialitate și a fost și este difuzată la radio și pe mai multe platforme de streaming și că feedback-ul este unul foarte bun. Să cânți cu o trupă pe scenă și să fii întrebat de ce nu cânți și piesa din proiectul Reșița Rocks, eu zic că e de bine.
– Recent ai început colaborarea cu BlaCKJack. Ce muzică abordați și care sunt planurile de viitor?
Blackjack e tot o întâmplare fericită și tot de origine reșițeană, pot să spun, via Adi Nițulescu. Astfel, cu ocazia centenarului, din 1 decembrie 2018, când am concertat pentru prima dată în actuala formulă: Sergiu Nădăban, Călin Imbrescu, Andi Jipa, Adi Nițulescu, Dana Borteanu, am devenit oficial vocalul trupei. Suntem o gașcă foarte „colorată”, care ascultă și cântă (în afara trupei) foarte multe genuri de muzică. Fiecare dintre noi mai are și alte proiecte, dar asta nu ne împiedică să ne întâlnim și să cântăm. Pot să spun cu mâna pe inimă, că mă simt foarte bine în compania lor și că e o atmosferă de lucru serioasă, dar mișto. Termenul generic al stilului abordat e ROCK, evident, cântăm un heavy metal cu influențe. Ce fel de influențe? Pentru asta vreau să invit stimatul public să vină la concertele noastre și să decidă. Acum, lăsând gluma la o parte, suntem într-o fază de rodaj, de căutare, de încercări. Compunem, discutăm și înregistrăm încercările noastre. E important acum să cântăm cât mai mult împreună, ca să ne simțim, să ne distrăm constructiv, să ne sudăm.
– Ce părere ai de muzica rock românească de la ora actuală? Care sunt formațiile sau artiștii care îți plac? Ce lipsește din scena autohtonă?
Aș vrea să pot să nu-ți răspund la acestă întrebare, pentru că e trist. Îmi plac trupele rock și artiștii cu valoare reală, care chiar au ceva de spus și cred în ceea ce fac,chiar dacă nu provin din zona rock, cum suntde exemplu Ada Milea, sau regretatul Adrian Berinde. Cred că lipsește foarte tare sinceritatea pe scena autohtonă, lipsește dragostea vis a vis de actul artistic, am ajuns, ca la fotbal, să avem grijă să ne pliem cât mai exact după ce se vinde bine, cu riscul de a copia. Despre promovare, ce mai, e caragealiană: sublimă, dar lipsește cu desăvârșire.
– Care a fost concertul care te-a marcat cel mai tare în cariera ta și de ce?
Concertul care m-a marcat cel ma tare până acum, au fost de fapt două, ambele în compania Pro Musicii. Primul, a fost chiar Pro Musica 41, primul meu concert cu legendara trupă din 5 octombrie 2014, Sala Capitol. Pentru mine a fost magic, aveam senzația că visez. Era una din trupele mari, pe care le admiram de departe, pentru care fugeam de acasă, să-i pot vedea la Timrock și acum stăteam pe aceeși scenă și cântam cu ei. Cred că în seara aceea m-am dedublat. Eram eu, pe scenă, alături de Ilie Stepan, Doru Apreotesei, Dixie Krauser, Bujor Hariga, Lică Dolga, Mario Florescu, Doru Iosif, George Găină, Horea Crișovan, Radu Rotaru și, în stânga, lângă mine, umăr lângă umăr, Vera Ciocan. Și eram tot eu, privind cumva din afară la tot ce se întâmpla, retrăind momentele de atunci, din Parcul Rozelor, din Grădina Capitol, amestecate cu energia revederii cu publicul după atâția ani. Respiram cu toții același aer, trupă și public, cântam, râdeam și plângeam.
Al doilea a fost cel din 7 mai 2015, de la Penitenciarul Popa Șapcă. Trebuie să menționez, că în curtea penitenciarului, unde se desfășura concertul, nu aveau voie să participe decât deținuții care au avut o purtare bună, împreună cu familiile lor, ceilalți au urmărit totul din camerele lor prin intermediul televiziunii interne. Înainte de concert, Ilie ne-a avertizat, că, din cauza condițiilor stricte din penitenciar, nu vor fi aplauze și reacții la nivelul unui eveniment de „afară”. Era de înțeles, am zis OK, asta e, important e, ca oamenii să se simtă bine. Și începe concertul. Am apucat să văd cam care era mersul.Îmi vine rândul, urc pe scenă, după o piesă, în care am cântat backing, de încălzire, începe Piesa LOVE ALONE, pe care am cântat-o solo. Nu apuc să cânt două măsuri, că izbucnește un vuiet și un strigăt din public și mai ales din interiorul penitenciarului, care m-a luat complet pe nepregătite. Mi-am uitat și textul. Totuși mi-am revenit cît am putut de repede și am cântat piesa până la sfârșit. Am avut parte de aplauze prelungi, semn că le-a plăcut. Iar după concert s-a așternut liniștea peste curte. Aveai senzația că nu mai e acolo țipenie de om. Când ne-am uitat, oamenii erau tot acolo în perfectă liniște. Am avut parte de ceva fiori în seara aceea.
– În 2021 Timișoara va fi Capitală Culturală Europeană. Cum vezi pregătirile pentru acest eveniment?
Uite că am ajuns și la bubă. Și hai să explic de ce: Cred că se știe deja ce s-a întâmplat la noi la Teatrul German, cum a fost dat jos și sabotat sistematic directorul nostru, Lucian Vărșăndan, cu toate că a avut câștig de cauză în instanță. Cine nu știe, poate găsi toată povestea în presă, a fost și continuă să fie un subiect foarte dezbătut și pe bună dreptate. Că i s-au făcut o serie de nedreptăți acestui om, e clar, e abominabil și extrem de trist, dar nu înțeleg ce au avut cu Teatrul German. Lucian a fost directorul care a pus teatrul nostru pe harta Europei, a adus regizori, scenografi și oameni de teatru de mega renume, împreună cu care am realizat producții de valoare, cu care eram invitați la festivaluri, turnee și micro-stagiuni în țară și în țările europene vorbitoare de germană. Teatrul nostru a ajuns să fie considerat un teatru de top. Și acum nu se mai întâmplă nimic. Suntem sub interimat (nu spun ce interimat, că se ia toată lumea cu mâinile de cap), într-o mare groapă. E îngrozitor de frustrantă situația în care am fost aduși din ambiția și încăpățânarea factorilor de decizie, care, să fim sinceri, n-au nicio treabă cu cultura. Mi se pare o lipsă totală de respect și, sincer, mi-e groază de ce ar putea urma.
Deci, aceasta este „forma” în care se prezintă una din instituțiile de cultură de bază ale orașului în prag de Capitală Culturală. Sunt sceptică privitor la cum se va drege busuiocul în această problemă.
În altă ordine de idei, mi se pare că deocamdată, în ceea ce privește pregătirile pentru evenimentul mai sus menționat, se aruncă bani grămadă total aiurea, nimeni nu știe de niciun program cultural coerent. Eu am văzut cu ochii mei, cum s-au mișcat sibienii în 2 ani, împreună cu toate orașele din jur, începând cu lucrări de infrastructură și până la proiecte culturale, cum până atunci nici nu visam că ar putea exista în țara noastră. Au trecut mai bine de doi ani: Noi nici centură n-avem. Superbele noastre clădiri arată ca după bombardament. Cu un primar cum e actualul nostru edil șef, cu o atitudine ca a lui, cu tot ce se întâmplă și s-a întâmplat sub „strălucita-i domnie”, mi-e imposibil să mai cred într-o Capitală Culturală în timpul care ne-a mai rămas. Pot să spun că m-am bucurat enorm atunci când Timișoara a câștigat titlul, mi s-a părut o șansă extraordinară pentru un artist, să aibă posibilitatea de a contribui efectiv la promovarea culturii în orașul în care trăiește și crează. Am fost mândră că sunt contemporană cu un asemenea eveniment. Nu fac politică, sunt doar extrem de dezamăgită.
– În zilele noastre sunt o mulțime de formații care cântă exclusiv cover-uri la evenimente private. E un lucru bun? Ce părere ai de numeroasele concerte organizate cu intrarea liberă? Ajută sau nu interpreții?
Nu am nimic împotriva trupelor care cântă cover-uri, pentru că unele dintre ele reorchestrează piesele și le interpretează într-o manieră proprie și ce iese e chiar mișto. Și, în fond, omul are dreptul să-și cîștige banii cum vrea și cum poate. Ar fi bine să fim plătiți cu toții, că în fond toți care cântă și care cred în ceea ce fac, petrec timp cu repetiții, înregistrări, investesc în instrumente, amplificatoare, ore de studio și câte și mai câte.
Despre partea cu concertele cu intrare liberă, cred că e vorba de o chestie prost înțeleasă. Cred că modul de abordare e total greșit. Cred că mai întâi publicul trebuie îndrumat, educat, cultivat, opțiunile lui trebuie să fie mereu deschise, să i se dea de ales, nu să i se bage pe gât mereu aceleași lucruri. Trebuie promovat în permanență tot ce ai la dispoziție, ca lumea să știe, să-și formeze gusturile. Lumea NU e proastă, e doar indusă în eroare.
Și în străinătate se întâmplă asemenea evenimente, dar asta nu presupune că, dacă îți place un artist sau o trupă, nu te duci să-l vezi și pe bani, chiar dacă ai fost recent la un concert cu intrare liberă. Dar prin alte țări există un show-biz mai normal, care implică un modus operandi, un savoir faire.
– Unde te vezi peste cinci ani, care sunt planurile tale visavis de muzică pentru viitor?
În momentul de față, în condițiile actuale, imaginația mă cam lasă baltă, deci nu am o imagine clară cu mine peste cinci ani, dar pot să spun ce-mi doresc să se întâmple: Îmi doresc să se rezolve situația noastră la teatru, să ieșim din (hai să-i spun frumos) impas. Îmi doresc să cânt în continuare cu Pro Musica, sper să apuc cât mai multe evenimente faine împreună cu ei. La fel detare îmi doresc și să mai colaborez cu Reșița Rocks și, am păstrat cireașa la urmă, îmi doresc cât mai multe live-uri cu Blackjack și multe, multe piese noi împreună, fiindcă în compania lor, mă simt precum titlul uneia din noile noastre piese, mă simt „ALIVE”.
