PORTRET Mirela Iacob: „Dacă cei care te ascultă simt dorința ta de...

PORTRET Mirela Iacob: „Dacă cei care te ascultă simt dorința ta de a le împărtăși ceva, vei simți la rîndul tău că vibrează alături de tine“

0
DISTRIBUIȚI

Mirela Iacob este o figură cunoscută în rândul melomanilor din Timișoara. A compus și tradus versuri pentru nume ca Survolaj, Quo Vadis, Blazzaj și Implant pentru Refuz. A cântat în diverse formule alături de nume consacrate ale scenei. Chiar dacă în ultima vreme aparițiile Mirelei pe scenele locale au avut loc tot mai rar, artista își dorește să revină în fața publicului. Cu o formulă proprie și constantă, Și asta pentru că magia muzicii este una specială.

– De unde vine pasiunea ta pentru muzică? Ai moștenit pe cineva din familie? Care au fost primele evenimente la care ai apărut în fața publicului?

– Am o vorbă – „Music makes the world go round”. Nu e doar un joc de cuvinte inspirat de cunoscutul vers din „Cabaret”, ci cred cu convingere că muzica e și ar trebui să ne fie componentă organică. Ne poate dezvolta la nivel rațional și emoțional, ne poate înnobila și este unul din cele mai frumoase refugii. În familiile în care copiii sunt crescuți într-un spirit deschis și educat, cum a fost cazul meu, apetența pentru muzică e mai mare. Pe de altă parte, bunicul meu a fost cantor la biserică, probabil e și genetic.  Prima apariție în public a fost la – pentru cei care își amintesc – faimosul club „Tehnolemn”, în perioadele cu jam session-uri de prin 87-88. Țin minte că îmi tremurau genunchii în timp ce cântam „Amazing Grace”, dar nu din motive de religiozitate. Au urmat alte session-uri, în locuri la fel de „timișorene”, de pildă „La Groapă”. Ulterior s-au născut două cuiburi iubite de mulți, printre care și eu – Clubul de Blues „Crossroads” și cel de jazz – „Pod 16”.

– Ai tradus și compus versuri pentru mai multe trupe din oraș. Cum se îmbină pasiunea pentru literatură și cea pentru muzică în cazul tău?

– Îmi place să învăț. De la oameni, de la univers, de la timp, din cărți, din situații, tăceri, zâmbete. Pe măsură ce mai bifez un an învăț „the dos and don’ts” și de la mine, cea veche. Prin structura mea dinamică detest rutina și stagnarea, mă implic constant în proiecte care mă ajută să cresc și îmi țin atenția vie. Orientarea mea spre literar, spre artistic mi-a determinat traseul profesional, din anii de studiu până la zonele în care am activat ulterior: ca traducător, colaborator la publicații culturale, secretar literar al TNT, copywriter la radio și TV, trainer de limbi străine etc.

Sunt fascinată de Cuvânt, în micro- și macrocosmosul lui. De arhitectura cuvântului și a frazei, logica și muzicalitatea unei limbi, nuanțele și translațiile pe care le poate genera o traducere. Cu ajutorul cuvintelorputem clădi sau dărâma, dar mai ales putem construi universuri originale de frumusețe.La fel e cu muzica, ele sunt înrudite. Fiecare creator își pune amprenta pe aceleași șapte note, diezi și bemoli, respectiv pe aceleași consoane și vocale. Apoi semnează și rămâne ceva unic.

– Ai activat în mai multe proiecte proprii. De ce nu ai reușit să pui pe picioare o formație cu activitate constantă?

– E o întrebare pe care mi-am pus-o și eu de multe ori, uneori chiar am evitat să îmi răspund, dar e corect să fim sinceri cu noi înșine. Au fost și dezamăgiri în timp la capitolul uman legate de unii din cei cu care am colaborat. Nu e o scuză. Am mers mai departe cu alte combinații. La un moment dat însă, viața profesională a primat, și am avut tot mai puțin timp, iar muzica a rămas pe plan secund. Dar în astfel de situații există riscul tergiversării și al zonei de confort, care nu m-a ratat nici pe mine. A rămas undeva un amestec de nemulțumire și neîmplinire în acest sens, mai ales că lumea și acum mă întreabă cu simpatie și admirație „Când mai cânți?” Așa că mi-am propus ca 2019 să fie revenirea, pentru că nu îmi plac lucrurile neterminate.

– Care sunt primele discuri pe care le-ai ascultat și cum te-au influențat acestea în cariera ta?
– Primul disc care m-a marcat, pe la 15 – 16 ani a fost o selecție de gospel Mahalia Jackson făcută de Electrecord. Au urmat, în aceiași ani, o selecție Black Sabbath și Pink Floyd – „The Wall”, Queen – „A Day at the Races”, Jethro Tull – „Aqualung”și Frank Zappa – „Joe’s Garage”. „The Wall”, Jethro și Zappa m-au năucit, mi-au dat mult de gândit, inclusiv prin mesaj. La 18 ani am primit (de la Dan Petre din Survolaj) un vinil original – „Cheap Thrills” – Big Brother and the Holding Company, deci the one and only Janis Joplin. Janis m-aamprentat multă vreme de atunci încolo. Ea mi-a arătat cum se poate cânta bluesul, în care m-am regăsit.

– În lumea muzicală (românească mai ales!)există puține fete. Cât de ușor sau greu este să faci parte dintr-o scenă muzicală formată în marea majoritate de bărbați?
– Majoritatea prietenilor mei sunt bărbați, eu însămi am un fel mai masculin de a fi, din unele puncte de vedere, iar apariția mea a fost de multe ori numită fermă sau autoritară. Funcționez foarte bine în colaborarea cu bărbații, pe orice plan, cred că ei sunt mai team-oriented și au o franchețe și o percepție a noțiunii de prietenie pe care le apreciez și pe care mult mai puține femei le au, iar de unele din acelea mă leagă relații vechi și solide.

– La ora actuală există o sumedenie de formații (proiecte) care se conscentrează exclusiv pe cover-uri interpretate în mod special la evenimente private. Care este părerea ta vis-a-vis de acest subiect?

– Un subiect controversat și spinos. În România e foarte dificil să trăiești numai din muzică, cere eforturi și implicare totală, mai ales dacă ești creator. Uită-te la trupele noastre. Câți din cei pe care îi vedem pe scene se întrețin din banii câștigați la concerte? S-unt mai mulți factori. Când ai ceva original de spus și vrei să scoți albume și să trăiești din concerte ai nevoie de o promovare foarte bună, de un impresar și, desigur, de locuri în care să cânți, ca să nu îți consumi energia și să defocalizezi ocupându-te și de asta. La noi cam scârțâie din toate aceste punct de vedere. Atunci se ajunge la compromis. Se fac programe de cover-uri, se cântă la evenimente private etc. E o linie subțire între cele două fațete. Cred că devii „muzicant” atunci când începi să pierzi din respectul față de tine și accepți compromisul ca pe un mod de viață.

– De unde îți vine inspirația pentru piese și care este mesajul pe care vrei să îl transmiți cu muzica ta?

– Muzica este un mesaj, sunt atentă la versuri. În fiecare repertoriu de concerte am ales piese care să aibă o poveste de transmis.

– Ce părere ai de muzica rock românească de la ora actuală? Care sunt formațiile sau artiștii care îți plac? Ce lipsește din scena autohtonă?

– Sincer, nu mi se pare că scena rock actuală are o foarte mare personalitate. Desigur, trupele mai vechi vor avea întotdeauna public. Îmi plac mai multe trupe din zona alternativ și progresiv.


O mențiune foarte specială pentru Burning Table, pe care îi aștept să redevină activi. În TM sunt evenimente și sunt muzicieni talentați dar aș zice că e nevoie de mai multă mobilizare în sensul încurajării și motivării.


– Care a fost concertul care te-a marcat cel mai tare în cariera ta și de ce?
– Concertul de la Azilul de Noapte, alături de TGP. Am cântat în fața unor oameni pe care ziua îi vedeam cerșind pe străzi, care probabil nu știau boabă de engleză și nu înțelegeau cuvintele, dar care mi-au dat mâna cu demnitate când și-au rostit numele și au plâns în timp ce cântam, pentru că reacționau pur și simplu la emoția transmisă de muzică.

– Cât timp acorzi repetițiilor? Ai vreun „ritual“ înainte de concert?Ce te faci în momentul în care ai uitat vreun vers dintr-o piesă pe care trebuie să o cânți?
– Repetițiile sunt foarte importante, iar studiul e esențial. Una din regulile la repetiții e să îți lași la ușă potențialul stress cu care vii și să fii cât mai prezent, altfel se resimte calitativ și în comunicare.Da. Am 10-15 minute în care meditez, ca să mă autocentrez și să mă detașez de bruiaje.

Haha, aici e simplu. S-a întâmplat de multe ori. Cuvintele, ritmul, rimele îmi sunt prieteni și îmi place să mă joc. Dacă uit, improvizez. Un exemplu care mă distrează și acum: cântam în Domul din Unirii (2010), concert de gospel, atmosferă pioasă, sobrietate, oameni religioși. Versul era ceva de genul: „Lord, I was so down and alone”. Mi-a patinat puțin memoria și a ieșit un glorios „Lord, I was so goddam’ lone”.

– Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit vreodată în cariera muzicală?
– „Încercați să cântați cu cei mai buni decât voi. Ei vă vor ajuta să creșteți.” primit de la Karen Gallinger, un foarte bun coach vocal din USA, la un workshop când eram la Facultatea de Jazz.Cred că e valabil pentru orice domeniu.
– Dacă ar fi să dai un sfat celor care se gândesc să pășească pe acest drum, care ar fi acela?
– La linia de start, să își răspundă sincer la câteva întrebări: „De ce vreau să fac muzică?” Apoi „Vreau să cânt pentru mine sau pentru ceilalți? O fac ca să apar sub reflectoare sau ca să transmit ceva?” E ca la trasul cu arcul. Dacă te concentrezi la mișcări și nu la țintă, cel mai probabil ratezi. Le recomand să evite autosuficiența și să studieze permanent. Ca în proverbul Zen – „Când ajungi pe vârful muntelui, continuă să urci”. E regretabil că sunt mulți tineri talentați care cred că au descoperit gaura de la macaroană și ca urmare li se dilată un ego și o atitudine care îi împiedică să vadă exact vârful muntelui. Smerenia, în contextul dat, ține de maturitate.
Închei răspunsul cu un exemplu. Am fost ani de zile în stafful Gărâna Jazz, ca ghid și traducător cu muzicienii străini. Am lucrat cu muzicieni uriași, unii legendari: Esbjorn Svensson, Eberhard Weber, Charles Lloyd, Victor Wooten, Mike Stern, Zakir Hussain, Miroslav Vitous, Helge Lien, Scott Henderson, Nik Bärtsch… e o listă lungă. Mi-au dat o lecție: modestia. Oamenii aceia nu cântă pentru că au ceva de demonstrat, ca să se laude. Ci pentru că aveau ceva de dat. Cred că aici e esența, pe care o pricepem după ce răspundem corect la întrebări: transmitem ceea ce suntem.

– Cum ți se pare scena muzicală din Timișoara?

– Înainte de toate, Timișoara nu prea are cluburi, le poți număra pe degete și nu fiecare din ele se pretează la orice tip de concert, band sau logistică. Aici e o mare lacună. Mulți muzicieni au optat pentru cover bands, deși pot fi inovatori și creatori. Panta e alunecoasă. Pericolul să rămâi în crevasă chiar când ai ceva de spus e considerabil. Lumea o să scandeze cu tine „I feel good” sau „We will rock you”, apoi pleacă acasă cu satisfacția că s-a distrat. Iar în timp, dacă nu apari și în altfel de formule, te asimilează doar cu nișa asta. Pe de altă parte să facem un exercițiu de aritmetică – 20 lei biletul x 20 oameni în sală împărțit la 4 membri ai trupei care trebuie să plătească sunetistul și fotograful…
Publicul… Care public? Un exemplu recent. Roberto Morbioli Trio în Manufactura. Un band tare de tot, cu un blues viguros. Biletul 40 lei, în traducere liberă nici 10 euro. Am pus câteva live-uri pe Facebook și vedeam cum X și Y „is watching”, în loc să vină acolo. E dezolant să vezi cum într-un club se adună vreo 10 persoane, din care unul e sunetistul, unul fotograful și unul patronul. De multe ori am auzit „30 lei biletul? Păi nu dau atât”. Nu avem cultura publicului, mai e mult de învățat aici.

– Ai susținut mai multe concerte de caritate. Ce te motivează să faci aceste acțiuni?
– Știi textul ăla „de Crăciun să fim mai buni?”Mi se pare o reclamă ieftină și manipulatoare, care abuzează de ideea de „purificare spirituală”. Poți dona bani sau ajuta oameni fără adăpost și într-o zi banală, după ce bei o bere. E vorba despre ideea că fiecare poate ajuta și „nu ne cade coroana” dacă o facem. În 2010-2012 am fost invitată de Timișoara Gospel Project, în concertele mari și în cele de la Penitenciar și Azilul de Noapte. Apoi i-am descoperit pe oamenii minunați de la „Little People”, care se ocupă de copiii cu cancer. Pentru ei am făcut concertul caritabil „Route 44” din 2013, cu care am umplu Sala „Vidu”. S-au strâns câteva mii de euro atunci și am fost mândră de mine și de muzicienii cu care am lucrat. Nu cu orgoliu, ci cu mulțumirea că poate banii aceia au ușurat viața unui copil, nedrept condamnat sau stigmatizat.

-Colaborezi cu mulți tineri. Cum ți se pare această generație din punct de vedere al preferințelor muzicale?

– În activitatea mea lucrez și interacționez cu oameni tineri și foarte tineri, mulți ar putea fi copiii mei. Mă miră plăcut maturitatea unora din ei, mă întristează superficialitatea altora. Poate sunt eu prea conservatoare și iau exemplu generația mea și câteva din cele care au urmat. Mi se pare că la mulți tineri există o concepție mai laxă despre ce înseamnă un sistem de valori. Iar muzical vorbind… sunt rari și prețioși cei care chiar au o cultură muzicală și criterii reale de selecție. Mulți ascultă Radio Zu și așa se conturează opțiunile. Nu e neapărat vina lor. Să nu uităm că sunt elemente dintr-un întreg a cărui dinamică socială și politică e foarte bulversantă și pentru părinții lor. E greu să rămâi în „ochiul furtunii”.

– Care este visul tău muzical? Să ai o formație proprie și să cânți în fața a mii de oameni?Să cânți o piesă din categoria „de neuitat“? Unde te vezi peste cinci ani?

– Să revin pe scenă. Pauza a fost deja nepermis de lungă. Da, mi-aș dori o formulă proprie și constantă. Nu e simplu să se sudeze relații muzicale în trupă, e nevoie de timp și de comunicare. Deci e de acționat în sensul ăsta. Am cântat în fața a 5 oameni și în fața a mii de oameni, la Gărâna. Contează bucuria de a cânta. Dacă cei care te ascultă simt dorința ta de a le împărtăși ceva, vei simți la rîndul tău că vibrează alături de tine. Peste cinci ani vreau să fiu la fel de mulțumită de mine și la capitolul muzical.

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.