Totul pare să ia foc zilele acestea: catedrala Notre-Dame din Paris, în Turcia, Erdogan a cerut anularea alegerilor în orașul în care partidul său a pierdut, în România, justiția are arma la tâmplă. Sfârșitul lumii noastre e aici, sau, mai degrabă, sfârșitul speranței.
Ne uităm și chiar jucăm într-un film care ne mută creierii, orice se poate întâmpla în orice clipă. Cu așa o rapiditate se schimbă secvențele în această poveste ciudată încât nu m-ar mira ca atunci când veți citi aceste rânduri, România să fie cu totul altfel față de cea în care au fost scrise.
Cu toate acestea, tot ce se întâmplă astăzi nu s-a produs brusc, deși efectele le resimțim violent.
Purtăm și noi o mare vină, cum a spus odată maestrul Sergiu Celibidache.
Pentru paturile ruginite și gândacii și șoarecii și specialiștii plecați și mâinile nespălate din sptitale. Pentru drumurile sparte, pentru lipsa lor. Pentru școala oloagă, surdă și oarbă la viața reală. Pentru haznalele în care mor copii.
Pentru toate acestea, noi, cei de astăzi și de ieri, trebuie să ne facem mea culpa. De câte ori, după ‘89, ne-am revoltat că cei pe care-i votam nici măcar nu se sinchiseau să mimeze interesul față de reconstrucție? De câte ori am ieșit în stradă că, scuipând pe punctul 8, toți foștii politruci de dinainte de ‘89 ne zâmbeau, proaspăt revopsiți, din posturile plătite din bani publici? De câte ori am boicotat, de câte ori am spus „Nu”?
Toate lipsurile noastre de astăzi, ignoranța perpetuă, totul este rezultatul corupției generalizate. Asta se întâmplă când cei din serviciul public sunt puși mai degrabă pe furat, și nu numai bani. Ci și șanse, deschideri, viitor.
Le suntem datori copiilor noștri să salvăm ce se mai poate salva. Suntem obligați să le reparăm moștenirea. Ca atunci când își vor aminti de noi, să poată spune: mamele și tații noștri nu s-au temut să ia România în brațe și să o vindece de cele rele. Și, cu puțin noroc, asta vor face și ei când noi pericole vor paște țara noastră.
