Doi foști episcopi de Lugoj, beatificați de Papa Francisc cu ocazia vizitei în România. Poveștile cutremurătoare ale clericilor asupriți de comuniști FOTO

Vizita Papei Francisc în România va începe în 31 mai şi se va sfârşi în 2 iunie, la Blaj, oraşul în care se află sediul istoric al Bisericii Unite cu Roma. După ce va celebra Liturghia, Suveranul Pontif va oficia, pe Câmpia Libertăţii, ceremonia de beatificare a şapte episcopi greco-catolici martiri, care au avut parte de mari suferinţe după instaurarea regimului comunist.

După scoaterea bisericii greco-catolice în afara legii, în 1948, ierarhii uniţi, printre care şi cei şapte episcopi, au avut de ales între renunţarea la credinţa lor şi puşcărie, singurele variante oferite de comunişti. Cei mai mulţi au ales a doua variantă iar dintre cei şapte episcopi –  Valeriu Traian Frenţiu, Ioan Bălan, Vasile Aftenie, Tit Liviu Chinezu, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu şi Ioan Suciu –  cinci au murit în detenţie iar doi în domicilii forţate.

Doi prelaţi beatificaţi, episcopi de Lugoj

Doi dintre prelaţii propuşi pentru beatificare – Valeriu Traian Frenţiu şi Ioan Bălan – au fost episcopi de Lugoj. Născut în 1875, Valeriu Traian Frenţiu a fost hirotonit preot în 1898 iar la 37 de ani a fost numit episcop al Lugojului, devenind apoi episcop de Oradea. Aici a fost arestat în 1948, a trecut prin lagărele Dragoslavele şi Căldăruşani, iar în 1950 a fost închis la Sighet, unde a murit doi ani mai târziu. A fost înhumat noaptea, fără sicriu, într-o groapă comună din cimitirul săracilor. Ioan Bălan s-a născut în 1880 şi a studiat teologia la Budapesta, fiind hirotonit preot în 1903. Arestat în 1948, ca episcop al Lugojului, a trecut şi el pe la Dragoslavele şi Căldăruşani, apoi prin închisoarea de la Sighet, după care i s-a stabilit domiciliu obligatoriu la mănăstirea Curtea de Argeş. În 1956 a fost mutat la mănăstirea Ciorogârla, unde a rămas izolat până spre sfârşitul vieţii. A murit în 1959, într-un spital din Bucureşti.

Vasile Aftenie, arestat pe când era episcop vicar de Bucureşti, a murit în închisoarea Văcăreşti, mutilat şi cu barba smulsă, în 1950, Tit Liviu Chinezu, arestat tot în Bucureşti, a murit îngheţat în închisoarea de la Sighet în 1955, iar Iuliu Hossu, episcop de Cluj-Gherla, cel care, la 1 decembrie 1918, citise în faţa mulţimii adunate la Alba Iulia Declaraţia Unirii, a trecut, la rândul lui, prin mai multe puşcării  şi a murit în 1970 la spitalul Colentina, după ce, cu un an înainte, fusese numit cardinal „in pectore” (în piept), un lucru ştiut doar de papă şi de Dumnezeu. Alexandru Rusu, episcop de Maramureş, a fost ales în 1946 mitropolit, fiind recunoscut de Vatican, dar nu şi de guvernul Groza. Arestat în 1948, a fost condamnat în 1957 la 25 de ani de temniţă şi a murit la Gherla, în 1963, fiind înmormântat în cimitirul deţinuţilor, fără slujbă. Episcopul Ioan Suciu a fost arestat tot în 1948, pe când era administrator apostolic al arhidiecezei Alba Iulia şi Făgăraş, în 1950 a fost transferat în închisoarea de la Sighet. Bolnav de ulcer, i s-a refuzat orice îngrijire medicală şi a murit trei ani mai târziu, pare-se de foame, la doar 46 de ani, fiind îngropat în groapa comună din cimitirul săracilor, fără sicriu.

Documente şi mărturii

Există două căi prin care biserica romano-catolică permite venerarea publică a celor care au trăit în sfinţenie ori au murit ca martiri: beatificarea, care înseamnă venerarea de către biserica de care aceştia au aparţinut, şi sanctificarea, prin care martirii au săvârşit minuni şi sunt veneraţi de către credincioşii catolici din întreaga lume. Beatificarea presupune un proces îndelungat şi foarte exigent, care trebuie să demonstreze, pe baza mărturiilor celor în viaţă şi a documentelor de arhivă, că martiriul a fost trăit cu credinţă şi momentele de suferinţă au fost suportate cu demnitate.

Propunerea de beatificare a celor şapte episcopi a fost făcută de biserica greco-catolică la începutul anilor ʹ90. Argumentul invocat a fost martiriul lor pentru credinţă, acesta fiind primul demers de acest fel al bisericii unite din România. Într-o primă fază, printr-un studiu elaborat de biserica greco-catolică, se solicita Sfântului Scaun o încuviinţare pentru continuarea procesului, formulată prin expresia „nihil obstat” (nimic nu stă împotrivă), aceasta fiind primită în anul 1993. A urmat cea mai lungă etapă, numită diecezană, care a început în 1999 şi a constat în documentarea minuţioasă a martiriului celor şapte episcopi, o lucrare extrem de anevoioasă, căci informaţiile au fost greu de adunat după ce arhiva bisericii greco-catolice a fost răvăşită de securitate. Şi arhiva de la Lugoj a fost luată de securitate, iar la câţiva ani după moartea lui Stalin, un camion cu documente a fost descărcat cu lopata în curtea Mitropoliei Banatului.

Ceea ce a rămas din arhivă a fost sistematizat de o comisie constituită atunci, dar multe documente importante au dispărut ori au fost distruse de securitate. Au fost strânse documente şi mărturii din arhive, mărturii despre chinurile îndurate de episcopi, şi au fost trimise la Vatican haine şi obiecte de cult care au aprţinut celor propuşi a fi declaraţi Fericiţi ai Bisericii. După canonizare, acestea vor deveni moaşte şi vor fi împărţite de Sfântul Scaun unor lăcaşuri de cult sau comunităţi religioase. La Vatican, un prim verdict asupra dosarului avea să fie dat de Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor dar decizia finală aparţine exclusiv Sfântului Părinte, care emite un decret în acest sens prin care cel beatificat este numit trăitor în fericirea raiului (Fericit). Acesta a fost dat încă din 2003, de Papa Ioan Paul al II-lea, care şi-ar fi dorit să revină în România pentru trecerea celor şapte episcopi în rândul Fericiţilor.

Primul român beatificat

Papa Ioan Paul al II-lea a fost supranumit şi „Papa Sfinţilor”, deoarece în timpul îndelungatului său pontificat au avut loc peste 460 de sanctificări şi peste 1.300 de beatificări. În 1983, Papa Ioan Paul al II-lea l-a beatificat pe Ieremia Valahul, singurul Fericit român din calendarul catolic, care este celebrat pe 8 mai. Născut în 1556, el a plecat la vârsta de 18 ani din Moldova şi a ajuns călugăr în Italia, unde se spune că vindeca suferinţele bolnavilor rostind o rugăciune şi făcând o cruce pe fruntea acestora.

Surse foto: wikipedia.org, memorialsighet.ro, egco.ro, emaramures.ro, historia.ro, 4.bp.blogspot.com