Ură, revoltă, dezumanizare

Suntem un popor fracturat. Suferim de o gravă fractură de conștiință, produsă de monstruosul sistem comunist care nu încetează, nici astăzi, să își facă vizibile efectele și ale cărui rotițe încă funcționează impecabil în tot ceea ce înseamnă politica românească și aparatul de stat. Neputința noastră în fața acestei epidemii naște, zi de zi, noi victime nevinovate. Odată cu această dramă odioasă la care suntem martori în aceste zile, îmi revin în minte obsesiv imaginile mineriadelor când, tot din cauza complicității celor care ar trebui să ofere siguranță într-o societate sănătoasă, străzile s-au impregnat de sângele nevinovaților, iar cimitirele și-au deschis gropile pentru a primi trupurile victimelor minerilor plini de ura și dezumanizati.

Ura naște monștri. Monștrii și crimele lor abominabile iscă revolta noastră de astăzi. Revolta pe care o simțim ne face să ne privim în oglindă și să ne vedem adevărată față. Fața dezumanizării, cea a nepăsării și acceptării tacite a răului. Îmi simt sângele, amestecat cu furie și scârbă, năvălind în ochi, încruntarea și încrâncenarea sunt stările de fapt, de când a ieșit la iveală ceea ce multă lume numește ‘’cazul Caracal’’. Nu este un caz, cazul presupune o situație izolată, ieşită din comun. Este România, este țara în care trăiesc de 37 de ani, este locul în care am fost educată, ca femeie, să nu ies singură pe străzi seara, să mă feresc de bărbați in locuri lăturalnice, să nu insult un alt șofer în trafic, chiar dacă e la un pas de a-mi pune viața în pericol, pentru că aș putea să ajung să fiu bătută, să mă tem de politicienii, oamenii de afaceri corupți despre care am scris ca jurnalist (și credeți-mă, multe dintre figurile acelea de succes sau numele de miliardari pe care le auziți vehiculate prin media locale sau naţionale, sunt în cârdășie cu partidele, sunt garanţi ai mafiei politice și le puteți găsi firmele sau fundațiile pe multe dintre contractele cu statul), să nu deranjez funcționarul cu întrebări care i-ar putea leza rutina birocratică. România este un mediul ostil vieții unei femei. Societatea este bau-bau-ul despre care ești învățată să te ferești când ești copil. Dar societatea și statul sunt concepte abstracte. În realitate, ele se traduc prin oamenii care ne înconjoară.

Strigătul Alexandrei, dorința de a trăi, au fost ignorate, respinse că fiind doar niște sunete abstracte, venite parcă din spatele unui ecran pe care rula un film horror, de oamenii care ar fi putut-o ajuta. Polițiștii aflați la fața locului, angajații STS, magistrații, procurorii, vecinii. Paralizați toți de această fractură de conștiința pe care organele de stat o adâncesc cu bună știință zi de zi.

Teama de un oarecare deputat care a propus în funcție un șef de poliție, panica de a rămâne fără un loc de muncă, neputința de a sări peste gardul vecinului pentru a elibera un copil terorizat, schinguit, măcelărit, toate sunt rotițele din cauza cărora odiosul sistem funcționează atât de bine.

Tăcerea noastră cea de toate zilele ne fac complici la moartea Alexandrei și a celorlalte victime ale criminalului. Faptul că nu spunem nimic atunci când observăm un abuz, când în instituții publice se fac concedieri pe criterii politice pentru a fi aduși acoliți ai partidelor de guvernare, când mergem într-un spital și vedem cum nesimțirea și nepăsarea dau curs pierderilor de vieți, când mergem în instituții de învățământ și devenim martori muți ai nepotismelor și incompetenței, când nu recunoaștem munca și meritele celor care chiar se implică și își fac treaba cu asumare în instituțiile publice, când nu le luăm apărarea celor care au nevoie de noi, când ne uităm cum nedreptatea și corupția se îmbuibă de pe urma nefericirilor, neputințelor și muncii noastre până la extenuare, când vedem paiul din ochiul celuilalt, dar nu bârna din ochiul nostru, când ne gudurăm pe lângă diverși factori decizionali sau facem pact cu diavolul pentru a ne simți puternici alături de marii corupți, când nu ne mulțumim cu ceea ce suntem și ce putem face și ne întoarcem armele invidiei împotriva celor ca noi, toate acestea ne fac părtași.

Mă revoltă și declarațiile politicienilor pe tema acestui caz, dar mai mult mă revoltă jurnaliștii care le oferă astăzi microfonul acestor imbecili ca să își mai facă numărul de PR gratis, astăzi pixul jurnalistului nu poate fi unul detaşat, ci unul interogativ, ştirile nu îşi mai au locul, este vremea anchetelor de presă. Este momentul să ne întoarcem spre cei ca noi, să auzim vocile celor care merită să fie auzite, ale oamenilor care își fac treaba cu conștiința, ale celor care ar putea avea soluții reale pentru prevenirea acestor situații. Demisiile lor, la fel ca și numirile, nu mă interesează câtuși de puțin. Vreau să văd procurori și magistrați serioși și nedatori vreunui politician care să discute despre anchetarea cu temeinicie și celeritate a cazului.

Vreau să văd un președinte care aliniază toate partidele politice și le trimite să cugete la situația în care se află România acum și care să se întoarcă și să vorbească în fața publicului doar când au ceva de spus cu adevărat.

Vreau să văd un om premier. O ființă umană dotată cu capacitatea de a distinge binele de rău.

M-am săturat de toate aceste chipuri ale dezumanizării. Mi-e o infinită silă de politicienii grobieni care ne decid soarta prin cazinouri sordide și prin bordeluri ilicite în care sunt ținute ostatice minore. Vreau să ne putem privi în oglinda adevărului și să ne vedem pe noi, cei cu chip de om. Cei care nu ne temem să acționăm atunci când viața unui seamăn este curmată cu bestialitate, celor care nu ne e frică de acest sistem din care țâșnește puroiul nemerniciei, cei care rupem tăcerea și nu mai lăsăm corupția sistemului să ne țină captivi, cei care vom salva vietile tututor Alexandrelor din România, ale copiilor ce trebuie protejați, ale săracilor spre care trebuie să ne aplecăm, să ne îndreptăm forţele spre școlile care trebuie însănătoşite, partidele care trebuie curățate, spre firescul şi normalitatea care trebuie restaurate cu orice risc.