Bruno Mark Huțiu: „Cred că toată arta bună trebuie să fie în...

Bruno Mark Huțiu: „Cred că toată arta bună trebuie să fie în primul rând superficială. Ea trebuie să fie accesibilă și pentru un public needucat“

0
DISTRIBUIȚI

Bruno Mark Huțiu cântă la chitară bas în trupa timișoreană Grave for Sale, uar de-a lungul timpului a făcut parte din mai multe trupe locale. Acesta ne-a acordat un interviu despre influențe, muzica actuală și cultura locală, pe care îl puteți citi mai jos.

– Hai să începem cu o scurtă prezentare….
– Mă numesc Bruno Mark Huțiu, am 29 de ani, sunt balanță și nu îmi plac plimbările lungi pe plajă, fiindcă de obicei sunt ocupat cu altceva, cum ar fi: Mere, Kultika, Nomega, B-ton și cel mai recent Grave for Sale.

De unde vine pasiunea ta pentru muzică? Ai moștenit pe cineva din familie? Care au fost primele evenimente la care ai apărut în fața publicului?
Dacă e să fi moștenit ceva de la ai mei, cred că am moștenit mai degrabă dorința de expresie și pasiunea pentru artă și istorie. În liceu, am jucat teatru în trupa francofonă, Amifran, din Arad, condusă de Papa Didi, Florin Didilescu, guru-ul nostru și profesor de franceză și teatru. Am jucat de foarte multe ori în Franța și Europa; am jucat ‘La Belle et la Bete’de 37 de ori. Eu am fost bestia și am cântat vocal și la muzicuță, piesa fiind musical. Piesele le-am scris noi, împreună cu Papa Didi și cred că a fost una din primele experiențe cu creatul în muzică.

Prima piesă o scrisesem deja la o zi după ce m-am apucat de chitară la 15 ani și la un moment dat, improvizând pe Romanța Anonimă, i-am povestit mătușii mele, precum un bard, lupta dintre Ahile și Hector, din Iliada și a plans. Faptul că i-a plăcut așa de mult, ne-a convins pe amândoi că a făcut bine când mi-a cumpărat prima chitară, electrică desigur. Numai ce văzusem School of Rock, care m-a convins că vreau să cânt la chitară. De fapt, filmul acela m-a învățat că puterea muzicii de a-ți transmite emoții puternice, este în sine cel mai mare instrument.

Mi-am făcut o trupă de liceu împreună cu colegii mei de la Amifran, Corneci la tobe și Alex Aron la bas. Ne-am spus ‘The Jajs’, de exclamația ardelenească ‘ioi’, scrisă ungurește cum ar veni. Cântam funk rock și alternative, în subsolul Dariei și ea de la Amifran. Nu aveam amplificare pentru voce, așa că urlam peste sunetul tobelor, a chitării și a basului și era greu să te auzi. A devenit mai ușor în momentul în care am ars ampul de bas și astfel și basulrepeta neamplificat. Primul concert l-am avut la majoratul Dariei și după am cântat în Flex și Taboo, în Arad. După unul din concerte, am ieșit din Taboo și am mers în Flex (cluburile erau alăturate), unde cei de la B-ton avuseseră concert și acum erau la stadiul de jam session. Băieții cântau și nimeni nu băga voce. Jam-ul era de blues, pe felia mea, așa că, m-am dus la Fly și l-am întrebat ‘Nu vă trebuie vocal?’, la care el mi-a făcut din cap înspre microfon. Cred că am cântat tot ce era de cântat, de la vreo 2 până la 6 dimineața: Hendrix, Jet, Bob Marley, ACDC, Zeppelin. A fost excelent. Cam așa am început.

– Care sunt primele discuri pe care le-ai ascultat și cum te-au influențat acestea în cariera ta?
Am ascultat muzică în casă și am cântat versurile, învățându-le la început, desigur, mormăind cuvintele care-mi erau necunoscute și în tot timpul ăsta, învățând engleză. Aveam casete și cd-uri: Cher (albumul ăla cu ‘Do you belive in life after love’), Cardigans, Madonna (Ray of Light), ABBA, BZN, Nat King Cole, John Travolta & Olivia Newton John, aveam o casetă cu remixuri dance din anii ’90 (Eniz, twei Polizei, Cocojambo, Bailando etc), Zucchero, Joe Cocker, oh da, Patricia Kaas, Celine Dion, Modern Talking.Televizorul era tot timpul pornit pe MTV sau VH1 și mătușă-mea asculta muzică clasică.

Când am făcut 11 ani, taică-mio m-a dus la Timișoara, la Metro, să-mi ia un cd player. Pe drum, în mașină, mi-a pus Dio: Don’t Talk to Strangers și imediat după, Holy Diver. Dio m-a făcut praf. E până în ziua de astăzi un zeu pentru mine. Cântă atât de puternic și de bine, încât și notele mega înalte și grele sună foarte plin. Acela a fost momentul când muzica rock mi-a zis ‘Hello, I’m here to stay!’. Pe lângă cd player, am primit cd-ul cu DIO, o compilație Iron Maiden, una ACDC, una cu baladele Metallica și The Final Cut de la Pink Floyd și încă le mai am și ascult pe toate. Tot el mi-a arătat The Wall. Am ascultat și Likin Park, Eminem, Snoop Dogg, Limp Bizkit și tot felul de hip hop.
Pentru mine muzica rock a fost o revelație, dar ascultând atât de mult pop la început, am păstrat întotdeauna o pasiune la fel de mare și pentru el. Am doar unele chestii punctuale care nu prea îmi plac, cum ar fi muzica prea happy sau pozitivă, prea multă populară deodată sau Bryan Adams.
În liceu i-am descoperit pe Frank Zappa, Funkadelic și Fela Kuti. Pentru mine ei sunt ‘Cei trei mari’.

Ascultasem jazz înainte, dar Thelonius Monk, Wynton Marsalis, Herbie Hancock, Chet Baker, Chick Corea mi s-au părut plictisitori atunci.Doar Zappa mi-a deschis, mai târziu, ochii spre jazz. El mi se pare cel mai mare compozitor al sec XX. Le-a făcut pe toate, rock, funk, jazz la fel de bine ca marii din genurile alea. Le-a combinat, a reinventat studio-ul, în tot timpul ăsta, făcând mișto de tot.

Cred că umorul e cel mai mare semn de inteligență. Funkadelic și Fela Kuti, pe lângă a fi niște bestii de groove și energie, au niște versuri atât de pline de satiră, imaginație și aberație asumată. Îi iubesc și oricine vine la mine când dau petrecere, află asta cu siguranță. E incredibil cât de bine te poți simți și dansa pe P-Funk; cât de mare e boom-ul de energie când, după 4 minute de tachinare cu un solo de saxofon, toți Africa 70 a lui Fela Kuti, intră în ‘Gentleman’. Nu abuzez ascultându-i prea des, fiindcă mi-ar veni să mă las de muzică.

– Cum ai ajuns să cânți alături de Grave For Sale?
Îi știu de când au început, am fost la concertele lor, am primul lor EP, ‘New Moon’, semnat, cu toate că nici unul dintre noi nu mai ține minte episodul. Escu, care cânta la bas în GFS, m-a chemat în trupă să fiu chitarist. La prima repetiție, s-a pus Adi să mă învețe priesele și în timp ce cânta, mi-am dat seama că băga excelent la chitară și avea o chimie foarte bună cu Tibi, la tobe, așa că am trecut la clape, cu ideea de a clădi pe ce există, decât de a reinventa roata GFS-ului. Am cântat în formula asta cam un an și am înregistrat împreună un EP, ‘Garajo’. În toamna 2018, Escu a început să fie foarte ocupat ca sunetist la Capcana într-un moment în care noi vroiam să apăsăm accelerația la maxim. Am fost nevoit să trec la bas pentru repetițiile în care nu venea Escu. E un chin și o toceală să repeți fără bas. Basul e așa de important! El dă sens la tot ce se întâmplă în trupă. Astfel, pe parcursul cam unei luni, trecerea mea de la clape la bas, s-a făcut de la sine și am decis să continuăm în trei.

–  În acest an ați avut mai multe concerte în afara țării. Ce ați învățat din aceste ieșiri? Ce concluzii ați tras?
Într-adevăr, am cântat la Viena, Budapesta și în Croația, la Dakovo. Cel mai fain a fost la Dakovo, un oraș de vreo 30.000 locuitori. Publicul a fost excelent. Patronul ne-a cinstit, plătit și a lăsat intrarea liberă în club, care s-a umplut de niște oameni neașteptat de faini și cosmopoliți. La sunet a fost cam nu prea, dar lor le-a plăcut maxim.

La Viena au venit mai mulți prieteni din Timișoara și am avut în deschidere o trupă excelentă de stoner surf, The Dyabolical Symphony of the Mechanical Age. Tramvaiul, în Viena, circulă deasupra unor intersecții, linia trecând deasupra așa ziselor U-bahn Boden, care susțin linia. În aceste clădiri sunt mai multe cluburi cum ar fi ‘Café Karina’, ‘Kramladen’ și ‘Coco Bar’ unde am cântat noi. Clubul e fain, dar fiindcă fusese renovat recent, scena era nefolosibilă, fiind pictată recent, așa că am cântat lângă ea. În orașele mari, totul se plătește, inclusiv sunetul, care a fost bun și nu destul de scump, dar care, adunat cu parcarea, cazarea, a patra bere și niște mâncare chinezească ne-a trimis puțin peste buget.

Ziua următoare am cântat la Budapesta, în Rocktogon, unde ne-au cântat în deschidere o trupă de funk rock din Cluj, ‘A Csajod’. Faini băieți. A fost frustrant faptul că sunetistul a întârziat enorm și a venit cu o atitudine dubioasă. Clubul nu ne-a plătit fiindcă nu am întrunit numărul de plătitori de bilete cerut de ei.

Nu vreau deloc să spun că a fost o experiență nasoală, dar în scurta mea experiență cu cântatul în afară am învățat că publicul de muzică underground este relativ același ca în România și chiar dacă aceștia au o putere de cumpărare mai mare, costurile mai mari din acele țări, fac ca situația să fie aproximativ aceeași. Deasemenea, bădărani și oameni neserioși găsești în proporție egală, oriunde te-ai afla în lume. Nu există nimic din punctul meu de vedere care să descalifice România ca potențială creșă a artelor.

-La ora actuală există o sumedenie de artiști care cântă cover-uri. Care este părerea ta visavis de acest subiect? Care este diferența între un muzician și un muzicant?
Oamenii cântă coveruri dintotdeauna. Filarmonica o face în fiecare joi. Multe piese originale sunt cover-uri. Discuția în sine nu o raportez la dacă se cântă muzică originală sau nu, ci o raportez la valoarea show-ului. Este actul prestat un act artistic? În cazul filarmonicii da. Este cumulul a mii de ore de muncă a sute de oameni pentru a pune în practică viziunea măreață a unui mare artist. Trupa Me First and the Gimme Gimmes cântă coveruri punk după piese obișnuite la nunți. Și ăsta e un art artistic, fiindcă presupune valoare adăugată în plus coverului cântat. În cazul cântărilor corporate și a evenimentelor private, la care cred că te referi tu, cel mai des nu. Muzica prestată este o variantă mai ieftină și simplificată a piesei originale, gândită a distra oamenii, apelând la notorietatea pieselor altora. Poartă aceeași valoare pe care o poartă și mâncarea servită, care poate fi slabă sau excelentă, dar care face parte dintr-o ofertă de servicii oferite de organizator, menită să distreze oamenii prezenți la eveniment, oricât de diferiți ar fi.
Nu știu dacă trupele de coveruri plătesc drepturi de autor, dar venitul lor se bazează în mare parte pe creațiile altora, iar autorii pieselor cântate ar trebui să primească o parte din profit. În același timp, cântatul de coveruri este un serviciu căutat, care e normal să existe pe piață și sunt multe trupe bune, care îl prestează decent înspre foarte bine.
Și eu am cântat coveruri prin 2014. E fain, dar fără mari satisfacții. M-am lăsat după vreo 6 luni. Partea bună e că am învățat cum să-i pun în valoare pe alții ca instrumentist.
Nu știu care e diferențierea dogmatică dintre un muzician și un muzicant. Strict pentru mine, a fi muzician, înseamnă să poți face muzică și dacă ești paralizat de la gât în jos, precum Curtis Mayfield. Trebuie să cunoști și să înțelegi multe instrumente, să știi să le orchestrezi și să interacționezi cu ele. Să faci muzică cu mintea în primul rând, nu cu instrumentul. Eu am învățat să citesc note când am studiat chitara clasică în liceu, dar nu mă consider muzician din cauza asta. Faptul că am scris partituri pentru flaut, saxofon, pian și cvartet de coarde nu m-ar face automat muzician, ci doar stăpânirea limbajului muzical la nivelul în care sunt fluent în el și înțeleg limbajul altor muzicieni, indiferent de instrument și în multe genuri. În același timp sunt relativ slab ca și instrumentist, dar înțeleg întotdeauna ce se întâmplă din punct de vedere muzical și aș putea să scriu o partitură după ce cântă celelalte instrumente. Sunt eu muzician sau muzicant? Habar n-am. Înțeleg și știu să folosesc varii concepte și tehnici muzicale? Da. E nevoie de o diplomă ca să poți fi muzician? Nu ai nevoie de nimic pentru nimic, trebuie doar să faci. Hendrix era muzician? Da. Știa să citească note? Nu. Avea o fină înțelegere a muzicii? Cu siguranță. Este Zappa un compozitor deosebit de virtuos? Da, dar nu a făcut școală.
Este o chestiune nuanțată în principiu, dar nu înțeleg nevoia acestei diferențieri, decât din rațiuni de snobism.

–  De unde îți vine inspirația pentru piesele proprii și care este mesajul pe care vrei să îl transmiți cu muzica ta?
Cred că toată arta bună trebuie să fie în primul rând superficială. Ea trebuie să fie posibil de consumat și de către un public needucat. Trebuie să fie bună și la cel mai bazic nivel de apreciere. Sunt împotriva complicațiilor care nu sunt justificate artistic, iar atunci când scriu o piesă o scriu ca să sune bine. Cuvintele cred că sunt, în primul rând, timbre pe care le poți acorda notelor sau discursului. Dincolo de asta, pe un al doilea nivel, îmi scriu de obicei piesele sub forma unei discuții cu o altă persoană. Încerc prin muzică să transpun ascultătorul în situația mea. Astfel, dacă asculți vreo piesă de-a mea, nu îți povestesc ce am făcut, ci îți transmit muzical cum m-am simțit eu atunci când am plecat de acasă, când am iubit, când am făcut sex nemaiponemit sau când am luat bătaie.
Ultimul nivel e cel de reflecție personală și terapie unde mă critic, ironizez, mă întreb și în general îmi pun în perspectivă lucrurile ce mi s-au întâmplat, ca să pot să le înțeleg și asimilez.
Nu fac asta intenționat, ci doar asta am observat că tind să fac de-a lungul anilor.
Nu vreau să transmit niciun mesaj anume. Sunt un fel de telenovelă muzicală combinată cu Pornhub și ahem, experiențe psihedelice.

– Ce părere ai de muzica rock românească de la ora actuală? Care sunt formațiile sau artiștii care îți plac? Ce lipsește din scena autohtonă?
Eu personal văd muzica românească ca parte a unui fenomen global. În ziua de astăzi mi se pare redundant să faci o analiză geografică având în vedere faptul că muzica se consumă de pe internet și a devenit deosebit de tribalizată de la apariția acestuia. Nu există o singură scenă muzicală rock, ea s-a nișat în scena de metal, cea de stoner, cea de punk, chiar și mai departe în doom, alternative, funk rock ș.a.m.d. Ce nu îmi place la multe trupe din lume, nu doar la cele românești sau cele din Europa, e că își găsesc o nișă călduță și relativ mică, căldând pe urmele altora care au fost mari.


Acest punct se leagă mult de cel cu coverurile. Poate că piesele trupei or fi scrise de ei, dar asta nu le face originale. Multe trupe sunt un fel de Adibas. Îți plac Black Sabbath? Există sute de trupe care nu fac decât să-i copieze, necopiindu-i. La fel și după restul artiștilor care au pornit trend-uri. E ca un fel de Lidl, Aro sau Clever. Nu ai bani de after eight, parmezan sau muștar de Dijon, dar vrei totuși să mănânci? Există variante ieftine ale acelor produse faimoase și fiindcă acele produse au atât de mulți consumatori, sunt mulți oameni care sunt dispuși să plătească pentru o parte din experiența inițială. Esența, din nou, e valoarea adusă în plus, fiindcă nimeni nu reinventează alfabetul muzical, dar în general sunt prea multe trupe, care nu că nu ar suna bine sau n-ar fi profi, dar pur și simplu suprasaturează piața cu o artă împrumutată, ce nu aduce valoare în plus și doar profită de faptul că deja există o piață pentru produsul lor. Astfel s-a ajuns ca scena muzicală underground, în general, să se complacă. E ca pe vremea lui Kogălniceanu, când românii scriau romane ce erau mai mult sau mai puțin traduceri din autori străini. Părerea mea e că muzica mainstream e mai creativă și își asumă mai multe riscuri per total decât cea underground.

Dar cel mai grav efect al tribalizării underground-uluieste faptul că marginalizează artiștii cu adevărat originali. Sunt câțiva care nu se încadrează în nicio nișă. Sunt prea comerciali sau catchy ca să fie acceptați în underground, dar prea îndrăzneți ca să reușească în mainstream. Aici se încadrează trupele mele preferate din România: N.O.R. de la Oradea, care numai ce au scos primul lor album ‘Julia Set’. Au piese sfâșâietoare, cu versuri dark, dar nu grețos de profunde. E o trupă pop cu influențe din A Perfect Circle. Îmi plac Breathelast foarte mult. Clor, ca și front-man ridică prin stilul lui ciudat chiar și cele mai placide piese ale trupei și au câteva care sunt de-a dreptul geniale, din categoria ‘îmi doresc să fi scris eu piesa asta’. Primul album Roadkillsoda, ‘Oven Sun’, e de când a apărut în heavy rotation la mine. Îmi plac foarte mult COD. Sună ca și cum Dio s-ar fi decis să cânte stoner. Pinholes au câteva piese geniale. Cardinal au una și am speranțe că vor mai veni. Baby Elvis îs drăgu.Riot Monk sunt o trupă cu multe coaie și o voce foarte bună.În planul de metal, îmi plac enorm White Walls și în heavy metal Pandora, care fac genul ăsta să sune fresh în continuare.
La București există un producător prin mâna căruia au trecut aproape toate trupele faine din underground-ul de acolo, Marius Costache. Din producțiile sale mai amintesc pe lângă unele deja menționate: Mountains on my back, Valerinne și fostele lui trupe, Environments și Febra.
Continuând de aici, cred că cea mai faină trupă recent apărută în România e Sex Pula Pistol.În mare parte e o aberație, care mie îmi place foarte mult, dar au unele piese care sunt geniale, după orice standard. Zic unele lucruri pe care toți am fi vrut să le zicem, o dau așa cum e, nu se iau în serios (decât dacă chiar crezi că sunt o trupă din viitor) și au un umor excelent. Vezi: Infractoarea, Robotul, La Dristors la parter, În Iad e ca-n Ibiza și imnul nedeclarat al muzicienilor și a muzicanților de pretutindeni, Cărăm cântăm.

– Care a fost concertul care te-a marcat cel mai tare în cariera ta și de ce?
Am fost anul trecut la Budapesta, să-i văd pe Boris. Sunt o trupă japoneză de heavy rocks, adică totul de la doom la punk, trecând prin noise și ambient și de ce nu, și câteva albume j-pop. A fost excelent. Aveau enorm de multe amplificatoare, iar tobarul se juca cu publicul. Era ca un demon, iar muntele de sunet parcă era gândit ca să-l alimenteze pe el. Masiv!
Ce plictisitor e să faci aceeeelași lucru la nesfârșit. D-aia îi iubesc pe Boris, pe Zappa, pe David Bowie, pe Queen: curajul să încerce ceva nou, să se reinventeze, iar cel mai important și asta se leagă de adevăratul concert care m-a influențat cel mai mult, e faptul că au curajul să fie vulnerabili. Se pun în poziția în care pot da greș.Chiar și cu toată producția din lume în spate, arta lor e vulnerabilă.Își asumă riscul de a fi ridiculizați, de a fi criticați și abandonați de fani. Asta nu o să vezi niciodată la o trupă care se descrie ‘true rock/black/stoner/post rock/insert whatever’. Faptul, că pe al cincelea album ai băgat un gong, nu se numește că ai experimentat. Se numește că ai băgat un gong.
Concertul care m-a convins că ăsta e cazul, a fost concertul Lady Gaga de la București. A sunat oribil și am stat foarte departe de scenă, dar am primit așa de multă energie de la ea, încât n-am putut să dorm tot restul nopții. Un mare artist, oricât ai plăti pentru arta lui, îți dă ceva neprețuit. Îți schimbă viața, îți dă o mică bucată din el pe care tu o porți cu tine.Să fi la nivelul ei e inimaginabil de greu și extenuant.Sunt atât de mândru de ea că le-a dovedit tuturor cât de mult s-au înșelat când au făcut-o o pițipoancă netalentată. Are piese scrise excelent și face atâtea lucruri diferite, pe lângă vocea AIA și mai are sper încă mulți ani de carieră în față.

– Cât timp acorzi repetițiilor? Ai vreun „ritual“ înainte de concert? Ce te faci în momentul în care ai uitat vreun vers dintr-o piesă pe care trebuie să o cânți?
Repet în sensul în care merg la sala de repetiții cu trupa, 2-3 ori pe săptămână, iar în rest, cânt în fiecare zi, dar încă de când am început să cânt m-am simțit frustrat studiind. Când repetam pentru chitară clasică, mai tot timpul treceam în blues și stăteam acolo și jamuiam ore întregi. Ziua următoare, dacă nu mai simțeam aceeași muză cântând, mă apucam să fac altceva. De obicei fac așa. Studiez când chiar am ceva anume de studiat, ca să pot înregistra bine sau atunci când îmi vine o idee ce mă depășește. Simt că mi-aș face un stres și o datorie din a studia pentru a deveni instrumentist mai bun și mi-ar fura din bucuria cântatului. De aceea variez. Îmi place să alternez între bas și chitară, încerc să învăț să fiu acceptabil la tobe și în ultimii ani am început să învăț la instrumentul numit studio. Studiez totuși câtetodată câte un fragment, când vreau să fur vreo dumă.
Legat de ritualul pre-concert, nu cred că am vreunul concret. Cântând cel mai des în cluburi sau la festivaluri, unde toată lumea e cel puțin băută, tind să fiu și eu un pic. Din păcate nu prea îmi place, dar ai mult de așteptat la soundcheck și între soundcheck și concert, așa că ai foarte mult timp în care să te plictisești și să vrei să bei o bere… ritualul meu de dinainte de concert, e să îmi aduc aminte de ce iubesc ce fac și să las restul în pace.
Ha! Nu prea uit versurile, dar, mi s-a întâmplat foarte des să stâlcesc cuvintele pe scenă. Astfel s-au născut: ‘Geo la chitară stolo’,’adventurile’ și ‘toamna siberană’. În puținele cazuri în care mi s-a întâmplat să uit, am repetat ceva ce am zis deja și am stat să mă gândesc dacă lumea s-a prins. Altădată pur și simplu bolborosesc ceva fără sens ca atunci când cânți o piesă și nu-i ții minte versurile.

 Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit vreodată în cariera muzicală? Dacă ar fi să dai un sfat celor care se gândesc să pășească pe acest drum, care ar fi acela?
Când aveam 16 ani, aveam un an de chitară și nu prea învățasem mare lucru. Un bețiv în cafeneaua Joy’s mi-a zis că nu știu ce e aia chitara dacă nu știu chitară clasică. A fost un sfat bun fiindcă studiind muzica clasică, învățând teorie și făcând dictee și solfegii, am ajuns să înțeleg ce fac când cânt și să îmi creez un limbaj musical.
Alt sfat deosebit de bun a fost cum să strâng corect cablurile. Le recomand pe ambele.

– Cum ți se pare scena muzicală din Timișoara? Cum ți se pare publicul și care e diferența dintre oamenii care vin la un concert de sine stătător și cei care participă la un eveniment privat (nuntă, botez, etc)?
Scena muzicală înțeleg că conține artiștii, publicul și industria.
Când am venit eu prima oară în Timișoara, în 2010, eram foarte mulți dudes de 20 și ceva de ani, studenți, care ne-am făcut trupe: Mere, Nomega, Rubick’s Cube, Misguided, The Case, Phaser, Faceplant, Genocide God, Kultika, Egocentrics, Blight, The Different Class, Methadone Skies, The Bad Days Will End, BAB și poate mai uit câțiva, dar ideea e că eram foarte mulți. Azi nu prea pot să numesctrupe de studenți din Timișoara. Cei amintiți mai sus au rămas, fie ca trupe, fie individual activi, dar nimic nu s-a născut în locul lor. E bine că sunt multe trupe de liceeni, dar nu ne putem aștepta de la aceștia să fie la fel de maturi și creativi ca studenții. Nici noi nu am fost în liceu. Cam ăștia sunt artiștii ce compun scena muzicală activăcreativ din Timișoara: cei care am început atunci și generația de liceeni, cu un mare gol la mijloc.
Publicul timișorean cunoaște foarte bine muzica și nu e un public pe care să-l poți fraieri. Ăsta cred că e și motivul pentru care nu prea vine la concerte. Mi se pare că artiștii nu țin aproape de public și nu cântă ceva ce să rezoneze cu el, nu sunt moderni șl nu își asumă riscuri. Astfel publicul are lucruri mai bune de făcut decât să vină la concerte din inerție sau fiindcă cultură sau ca să susțină copiii ca la serbare. Anul trecut, am organizat o serie de jam session-uri cu foștii colegi din Mere și cu mai mulți prieteni de prin trupe. Publicul a reacționat deosebit de pozitiv. Au dansat și urlat de parcă făceam mult mai mult decât să ne alegem o gamă și să improvizăm destul de bazic în ea. Așa mi-am dat seama că publiculnu vrea o ofertă de produs perfect. El plătește ca să facă parte din ceva, să susțină artiști de care e mândru și care simte că îi aparțin. Emil mi-a zis odată și îl cred: ‘publicul nu este niciodată de vină’, hmm poate ar fi trebuit să zic asta la cel mai bun sfat.
Industria nu prea există din cauză că ea e o afacere și unde nu e perspectiva profitului, nu sunt nici afaceri. Nimeni nu vrea să susțină arta chiar atât de mult încât să sacrifice profitul, iar industriașii, bookerii și patronii de cluburi, din experiența mea, nu au susținut niciodată arta, e mai degrabă invers. O comunitate artistică sănătoasă naște o industrie profitabilă.
Nu pot decât să concluzionez că totul ține de artiști. Eu personal întotdeauna dau vina pe mine când nu strâng destulă lume la concert sau când stau ca niște stane de piatră.
Legat de publicul de concerte de sine stătătoare și cel de la nunți și botezuri , nu văd utilitatea unei comparații. Așa cum mă decid sau nu să merg la un concert, așa pot fi sau nu invitat la o nuntă. Oamenii de la nunți nu sunt public, ei sunt invitați. Același om ce merge la un concert de muzică underground poate rupe ringul de dans la nuntă, pe sârbă sau pe Uptown Funk. Sunt două activități complet diferite de care oricine se poate bucura.

– Dacă ar fi să îți descrii colegii de trupă din Grave For Sale printr-o singură propoziție care ar fi aceea? Care este liantul care vă leagă împreună?
Tibi și Adi sunt colegi de bază, foarte creativi și talentați și cred că ne completăm foarte bine. Na, două propoziții! Nu-mi pasă, fiindcă îmi place mult de ei.
Ceea ce ne leagă e faptul că ne simțim bine împreună. Desigur, ne punem obiective și lucrăm mult, dar doar fiindcă ne place să facem asta. O trupă e ca o familie, dar nu e ca o căsnicie. Avem scopul comun de a cânta în GFS, dar nu ne leagă o obligație. În același timp fiecare are o contribuție atât de importantă și specifică încât trupa nu ar putea funcționa fără unul din noi. Împreună suntem mai mult decât suma talentelor noastre.

–  Care sunt trupele străine aproape de sufletul tău? De ce?
Nu le mai zic din nou pe cele ce le-am menționat deja. Mai adaug Tame Impala, fiindcă îmi plac foarte mult groove-urile, fiindcă au numai versuri triste și fiindcă e pop lucrat cu mare măiestrie. Mai zic Elder fiindcă sună ca și cum Mastodon ar cânta stoner. Au o muzică foarte progresivă, dar deloc obositoare, lucru deosebit de greu de realizat. Tiger Love e o trupă aproape non-existentă. În 10 ani de când au scos prima piesă, au scos doar vreo 10, n-au nici un album, dar au piesa Pussy Cocaine și un videoclip la Space in Space cu o blondă ce se masturbează pe un cal. Trebuie văzut și auzit. Mulțumită lui George Cojelenu, care făcea party-uri synthwave în Daos, la care nu mergeam decât eu și gagici cosplay Uma Thurman din Arte, am descoperit și genul ăsta de muzică. Vezi Days of Thunder, remix-ul vaporwave la Venus al lui Lady Gaga și în general vaporwave-ul e un gen de muzică atât de mișto, fiindcă e complet de unică folosință. Sunt în principiu doar piese redate la viteză scăzută față de original, ca vocea să sune mai groasă și piesa mai visătoare. Sora mea mi-a arătat Cosmo Pyke, care cântă un combo de alternative, r&b și jazz. Kali Uchis mi se pare excelentă. Are așa o voce sexy și desigur, are piese deprimate, așa că LOVE din partea mea. De ascultat Dead To Me și colaborarea cu Bootsy Collins (legendarul basist de la Funkadelic) After the storm.

– Care este visul tău muzical? Să ai o formație proprie și să cânți în fața a mii de oameni? Să scrii o piesă din categoria „de neuitat“? Unde te vezi peste cinci ani?
Nu văd activitatea mea muzicală ca având o finalitate. Mă străduiesc să îmi fac treaba cât mai bine și dacă e să am mare succes cu ea, o să mă bucur enorm, desigur. Eu îmi trăiesc visul muzical făcând muzică mai tot timpul. Cât despre cântat la mii de oameni, m-am obișnuit așa de mult cu cântatul la 10 oameni, că sunt pregătit oricând să cânt la un stadion plin sau să continui ca până acuma. Deasemenea, m-aș bucura să am un mega hit, dar nu scriu muzică cu intenția de a crea unul. Îmi duc ideile la capăt și desigur că am unele mai preferate decât altele, dar având așa o mare pasiune pentru pop, da, aș vrea să am un mega-hit. Totuși, aș fi dezamăgit de mine dacă nu aș putea să creez un stil de succes și să fiu doar un one hit wonder. Nu ăsta e visul meu muzical.
Peste 5 ani mă văd într-un apartament mai mare și e posibil să-mi iau un câine. Voi continua să cânt cu Grave for Sale orice ar fi, dar îmi doresc să am un proiect pop cu compozițiile și stilul meu personal. Proiectul ăsta o să apară în curând și rămâne să vedem cât de sus poate să urce.
Orice ar fi, încerc să mă mulțumesc cu puțin și să fac muzica doar de dragul ei. Asta nu înseamnă că e exclus să scot muzică comercială și să am clipuri cu gagici în sutien, dar o voi face din cea mai pură inspirație, ha.

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.