Silviu Dan Iliescu reprezintă „latura autohtonă” a trio-ului Axis, formație care anul trecut a reprezentat țara noastră la cea de-a opta ediție a concursului European Blues Challenge, eveniment care s-a desfăşurat în Norvegia.
Trupa a luat ființă în vara anului 2012, pe când chitaristul orșovean, Silviu Dan Iliescu a trecut granița peste Dunăre pentru a concerta în orășelul sârbesc Kladovo. Acolo i-a cunoscut pe Dejan Kotarčić (bass) și pe Ranko Varga (tobe), doi muzicieni extrem de talentați ce aveau în spate peste 30 de ani de muzică împreună. Dragostea pentru rock-ul psihedelic al anilor ’70 i-a determinat pe cei doi sârbi să formeze o alianță transfrontalieră cu tânărul român, pe atunci în vârstă de 18 ani. În anul 2013, Silviu părăsește orașul natal, pentru a-și continua studiile, mutându-se în Timișoara.
În toamna anului 2016, grupul imprimă primul material discografic, într-un studio boem situat în suburbiile Belgradului, iar pentru viitorul apropiat, artiștii pregătesc un nou album. Într-un interviu acordat PRESSALERT.ro, artistul povestește despre cum s-a născut pasiunea sa pentru muzică, de unde vine inspirația sa pentru compozițiile proprii și… cum putem fi capitală culturală europeană în 2021 fără „locuri de cântat”…
De unde vine pasiunea ta pentru muzică? Ai moștenit pe cineva din familie? Care au fost primele evenimente la care ai apărut în fața publicului?
Vorbind din punct de vedere genetic, de la taică-miu am moștenit „gustul” pentru muzica bună, însă pasiunea pentru instrumentele muzicale n-are legătură cu „sângele”. Copil fiind, evadarea din monoton, pentru mine, presupunea venirea weekendului, pe care îl petreceam la sora mamei, ce locuia la casă. În acea perioadă, unchiu-miu era proaspăt „retras” din „lăutarie”, continuând să sonorizeze trupele de muzică populară, la diverse evenimente, cât și cam orice desfășurare culturalo-artistică din Orșova. Evident, eu eram „mâna lui dreaptă”. Când nu eram cu el la „lucru”, îmi petreceam ziua întreagă închis în camera unde-și ținea sculele. Chiar și retras, nu vânduse bass-ul cu care cânta la nunți. Obișnuia să-mi cante și la chitară, țin perfect minte, „Canarul” de la Phoenix și o variantă cu versuri în română a piesei „Che sará”, Ricchi e Poveri, care a fost și prima mea piesă prestată într-o situație live. Dar niciodată nu m-a împins spre vreun instrument. Prin simplul fapt că erau acolo, atârnate de perete, și toată conjunctura în care îmi petreceam weekendurile, mi-a provocat o „urticarie”, dacă vrei, pe care trebuia cumva s-o calmez. Am inceput la bass, că deh, unchiu-miu fusese basist. Cred că mai bine de 5 ani de zile, l-am innebunit, pe el și pe mătușă-mea. Puneam piese din Winamp și trăgeam cu basu’ peste ele. Da, trăgeam, că de cântat, n-am reușit să nimeresc o notă, în 5 ani. Îți dai seama ce înseamnă, pentru cineva cu auz muzical, să îi cânți în cap 5 ani, weekend de weekend, plus vacanțele de vară și iarnă, sonoritați disonante? La un moment dat nu mai este amuzant.
După mult chin și durere, de același perete menționat mai sus, atârna și o chitară, mai mică decât una obișnuită, pe care el a luat-o de la niște copii care o umpleau cu nisip și o trimiteau de pe un mal, pe celalalt, al unui pârâu. Mă plictisisem de bass. Voiam mai mult. Încă țin minte ce ochi a făcut când l-am rugat să o dea jos, că eu eram prea mic și nu ajungeam la ea. Oh, și cât m-am mai rugat. În gândul lui și-a zis că n-am nicio șansă. Până la urmă inevitabilul s-a întâmplat, dar cu o condiție. După ce mi-a curațat chitara de praf, mi-a pus și o carte ceaușistă în brațe, cu acorduri și game ilustrate. A zis că până nu-i cânt 10 acorduri din cartea aia, să nu mă audă. După o lună, m-am întors și i le-am cantat pe toate. I-a picat fața. Pentru mine nu era nimic. A fost una din fazele alea “da ce-am mai făcut acu?!”. Era vacanța de vară și în luna aia mi-am petrecut zilnic câte 14-15 ore cu chitara în brațe, și cartea în față. Peste câteva luni, cântam la Zilele Orșovei, piesa sus menționată. Aveam 12 ani. Restul este istorie.
Care sunt primele discuri pe care le-ai ascultat și cum te-au influențat acestea în cariera ta?
Puțin impropriu spus disc, primul contact cu muzica a fost la 2-3 ani, când stăteam pe podeaua sufrageriei apartamentului în care locuiam cu ai mei, iar în casetofonul din colțul camerei se rotea o caseta „bootleg” cu cele mai reușite piese Phoenix, din era pre-Cantafabule. Piese precum „Negru Vodă”, „Vremuri”, „Canarul”, „Strunga” răsunau de dimineața până seara. Când aud „Te Întreb Pe Tine Soare” îmi vine să plâng. Nu știu de ce, probabil pentru că retrăiesc momentul acela. Asta este și era pe care o prefer, când vine vorba de Phoenix. Consider că acele piese au avut cel mai mare impact asupra formării mele muzicale. Perioada cu acustica și piesele folk a durat cam un an, pană, într-o zi, pe când am auzit la radio „Hey Joe” de la Hendrix. Atunci a fost al doilea „click” mental. Am început să fac săpături și am dat de concertul lui de la Woodstock din ‘69, integral. După insistențe agresive asupra părinților, săptămâna următoare eram la Timișoara, la Muzikia, de unde mi-am luat prima chitară electrică. Era un Hohner, ceva copie de Stratocaster, pe care l-am ales în detrimentul unui Fender, doar pentru că și unchiu-miu avusese un Hohner, odată. Am regretat apoi. După ce am digerat tot ce exista, în manieră de Hendrix, pe net, am trecut la Zeppelin (I, II, Physical Graffiti), Deep Purple(In Rock și Machine Head), Cream, Guns’n’Roses (am avut o perioada în care eram ahtiat după Slash) și în cele din urmă, Stevie Ray Vaughan.
Cum s-a născut formația Axis și cât de greu a fost să „vă faceți un nume” pe piața autohtonă?
Prin 2010 începusem un trio, „Black Roses” cu un fost tovarăș de-al lui unchiu-miu, tobar, Sepi Rieder, zis si Neamțu’, care ne-a parasit in 2013, fie iertat, și un prieten bun Hans Buchert, proaspat învațăcel de-al meu într-ale bassului (între timp îmi platisem datoria și față de acel instrument, pe care l-am abuzat atâta amar de vreme). În 2011 cântam la un festival, la Kladovo. După o lună, am primit un mesaj pe Facebook de la un anume ochelarist cu mustață, pe nume Dejan Kotarčić, dacă nu vreau să vin cu trioul meu la clubul său, să cânt, într-o seară. Am zis că mi-ar face plăcere, dar nu mai am tobar, Sepi plecand în Germania, să se trateze, unde a și murit. Pentru orice patron de birt, cam acolo s-ar fi încheiat discuția, dar Dejan mi-a propus să vin pe la ei, că îmi face el rost de tobar. Așa l-am cunoscut și pe Ranko. Zis și făcut. După câteva repetiții, Black Roses erau live la Club Fusion, Kladovo. A stat Dejan mai bine și s-a gandit că Ranko e cam bătrân pentru noi, așa că ni l-a prezentat pe tânărul Vukašin Tomić, elev de-al lui Ranko, 14 ani și extraordinar de talentat. Au mai urmat câteva cântări în formula asta, iar in 2012, cand Hans a plecat la facultate în Timișoara, proiectul a murit. În același an, Dejan mi-a propus să mai fac o cântare la el la club, de data asta cu el și Ranko. Repetiții, tra la la, în săptămâna concertului mă sună: „Trebuie să fac afișul, dar noi nu avem nume. Ce trecem?”. Mă luase pe nepregătită masă și n-am avut nici o idee. După o pauză zice el: „Axis?”, “Ca și albumul lui Hendrix”, întreb eu. „Exact!”. El a făcut afișul și logoul. Fontul pe care l-a folosit scria numele sub forma “AXiS”. De acolo, așa a rămas. Cât despre să-ți faci un nume, este o muncă continuă. Practic, treaba a început serios în 2016, când am înregistrat primul album, iar promovarea intensă abia în 2018, deci poți considera că suntem la început de drum. Nu am fost comfortabili nici unul dintre noi cu gândul de a participa la festivale, cântând cover-uri. Ne era rușine și nici n-am fi conceput treaba asta.Am privit cu destul de multă seriozitate acest proiect.
Anul trecut ați reprezentat România la Blues Challenge în Norvegia. Ce ați învățat din această „ieșire“? V-a marcat în vreun fel concertele ce le-ați văzut acolo?
Norvegia a fost o experiență frumoasă, iar în competiție au participat multe trupe bune. Preferatul meu a fost câștigătorul locului 3, un chitarist spaniol, Vítor Bacalhau, ce a evoluat cu trio-ul său. Aveau o sonoritate în filmul Stevie Ray Vaughan și Philip Sayce, care sunt doi dintre chitariștii mei preferați de blues. Competiția, în sine, este ună mai tradiționalistă, noi cu classic rock/blues rock, fiind outsiders. Dar una peste alta, experiența merită trăită.
La ora actuală există o sumedenie de formații (proiecte) care se conscentrează exclusiv pe cover-uri interpretate în mod special la evenimente private. Care este părerea ta visavis de acest subiect? Care este diferența între un muzician și un muzicant?
Sunt două lumi diferite. Cântatul de cover-uri nu are nici o legătură cu partea artistică a muzicii, dar este un bun exercițiu, un motor al deschiderii porții către creativitate, cât și un „job” plătit binișor. Cine crede altceva… să creadă în continuare. În egală măsură, nu poți merge la o nuntă să cânți piese proprii. Oamenii nu pentru asta au plătit. Cât despre muzician vs. muzicant, eu personal sunt cel din urmă. În definiția mea, muzicianul este o persoană școlită în domeniul muzical, care, pe lângă practic, știe muzică și din punct de vedere teoretic. Înafară de cartea despre care povesteam mai devreme, restul am învățat după ureche. Încă o mai fac. Nu știu să citesc „boabe” și nici ce înseamna modul lidian, dar inconștient, îl cânt, printre altele. Nu-mi doresc să învăț teorie. Tind să observ o supresare a creativității vis-à-vis de cei școliți. Există și excepții, dar, tu musician fiind, să nu poți cânta fără foaie în față, mi se pare absurd. Este doar o parere proprie și personală. Muzica nu trebuie tratată ca și matematica. Eu sunt comfortabil cu eticheta de muzicant și mi-o asum. Nu-mi place să mă dau cine nu sunt.
De unde îți vine inspirația pentru piesele proprii și care este mesajul pe care vrei să îl transmiți cu muzica ta?
Primul album a fost mai SF. Piesele nu au o poveste în spate. Sunt doar versuri si riff-uri care mi-au venit în cap. Piese precum „Sip of You”, „Snakebite”, „Too Long” sau „Leaving You”, clișeic, au ca tema „femeia” într-o ipostază sau alta, cum se cam practică în rock‘n’roll. „Live Your Life” are ca temă exact ce sugerează titlul, iar „In My Head”, cumva ilustrează procesul meu de a compune: „Seeing lyrics in my head,Can’t get my body out of bed. Peace is gonna take control, As them lyrics start to glow.” Bizar, in 90% din cazuri, versurile îmi vin când am insomnii. De obicei merg mână în mână cu o linie melodică ce-mi cântă în cap și nu mă lasă să dorm. Am momente în viață când intru în starea asta. Pot trece zile, luni sau chiar ani până intru din nou. Este ceva fascinant, sincer. Cel de-al doilea album va fi cu mai mult simbolism. S-au mai întâmplat chestii între timp, m-am mai maturizat, dar nu vreau să dau foarte mult din casă. Sperăm ca undeva din toamnă să intrăm în studio. Ca și inspirație pentru unele din piese, pot spune că a fost situatia politică și tot răul atras de aceasta, din România.
Ce părere ai de muzica rock românească de la ora actuală? Care sunt formațiile sau artiștii care îți plac? Ce lipsește din scena autohtonă?
Sunt câteva trupe care-mi plac, precum RoadKillSoda sau Onenightstand, dar aș vrea să văd mai multe proiecte de rock și știi la ce mă refer.
E la modă metalul, iar toți „o ard” în felul ăla. Pot să numar pe degetele de la o mână câte trupe chiar cânta genul ăla cum trebe și pe câte dintre ele le diger eu. Not my cup of tea. A devenit cam mainstream, din punctul meu de vedere. Uneori am impresia că sunt câte unii care au ceva complex de inferioritateși vor, prin heavy metal să demonstreze că nu e așa. Iubesc muzica cu… greutate și asta lipsește, nu numai la noi, ci pretutindeni. Din Timisoara îmi place, muzical vorbind, de baietii de la JazzyBit și îi respect din toată inima pentru progresul pe care l-au avut, Dincolo de Ziduri și Dragoș Moldovan.
Care a fost concertul care te-a marcat cel mai tare în cariera ta și de ce?
Au fost mai multe, dar categoric, Hendrix la Woodstock. Cum am zis și mai sus, din cauza concertului respectiv m-am apucat de chitară electrică. Ar mai fi „The Song Remains the Same” al lui Led Zeppelin, „Live at the El Mocambo”, Stevie Ray Vaughan sau „Live in Denmark” si „Caifornia Jam” cu Deep Purple.
Cât timp acorzi repetițiilor? Ai vreun „ritual“ înainte de concert? Ce te faci în momentul în care ai uitat vreun vers dintr-o piesă pe care trebuie să o cânți?
Nu am mai repetat din 2012 – 2013, iar cu AXiS din 2016. Nu am avut niciodata o metodă de a repeta. Pur și simplu cântam fel și fel de piese. Le scoteam după ureche și dupaia le aplicam. Mai târziu am descoperit negativele originale pentru chitară. Asemenea negativelor folosite de soliști, doar că aici lipsea chitara, iar când aveam noroc, erau chiar piesele originale, făra chitara, de aici și vine „negative originale”. Practic, am încetat să repet când am început activitatea de trupă, mai intens. Când trebuie să execut o piesă nouă, o ascult de câteva ori, iar apoi cânt cu chitara peste ea și retușez ce mi-a scăpat la primele audiții. De încălzire consider primele două piese ale spectacolului, iar singurul ritual pe care-l practic este că înainte de fiecare cântare este schimbarea corzilorchitarelor pe care le voi folosi în seara respectivă. Nu sunt, după cum ar spune alții un „tone geek”, prefer să am cât mai puține efecte între chitară și stație, dar fără combinația mea personală nu plec de acasă. Nu contează că e nuntă cu Cover Up sau festival cu AXiS, gear-ul meu este același. Probabil pentru că îmi place să mă simt bine pe scenă.
Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit vreodată în cariera muzicală? Dacă ar fi să dai un sfat celor care se gândesc să pășească pe acest drum, care ar fi acela?
Să nu am prea mare încredere în oameni. Deși se aplică în general sfatul ăsta, este unul bun. Uneori tind să fiu naiv, mai ales când îmi doresc foarte mult ceva. Sfatul meu, nu numai în muzică, cât și în viața de zi cu zi, este să nu îți faci niciodată așteptări. Doar în felul astă nu vei putea fi dezamăgit. Este unul dintre marile principii după care încerc să mă ghidez, în viața de zi cu zi.
Cum ți se pare scena muzicală din Timișoara? Care este raportul dintre trupele și artiștii care cântă muzică proprie și cei care interpretează muzica altora (cover-uri sau tributuri)? Cum ți se pare publicul și care e diferența dintre oamenii care vin la un concert de sine stătător și cei care participă la un eveniment privat (nuntă, botez, etc)?
Aș risca și aș zice că Timișoara, în momentul de față are mult mai multe trupe ce își cântă muzica proprie, vezi trupele sus menționate, la care se adaugă The Different Class, The Case, Melting Dice, Amalia Gaiță, Frankscoast, BAB, The Skywalkers, A L L O V E R, Sanctuar, Pandora. Deja sunt peste 10, pe care mi le-am amintit, semitreaz, dimineața la cafea. Evident, Cargo, IPR și Pro Musica sunt înțelese de la sine. Scuze dacă am uitat pe cineva. Cred că mai sunt. Încet, încet și proiectul cu Maryliss va fi inclus în categoria de mai sus. Problema este că nu au unde. Cat despre public, am văzut oameni „de muzică” prezenți la concerte de cover-uri și absenți la cele cu muzică proprie. Asta spune multe. Nu mai există curiozitate pentru trupele noi și mai ales pentru muzica nouă și aici pot spune că tehnologia nu a fost de folos. Totul este la îndemână, de multe ori gratis. Omul, prin firea sa, tine să devină comod. Vis-a-vis de nunți, botezuri, cumetrii, acolo nu-ți permiți să faci o analiză a publicului. Tu ești angajat să faci o treabă, să întreții atmosfera, la fel de mult precum ospătarul ce te servește la masa, între set-uri. Poate, o dată la 100 de evenimente de felul acesta, se află printre invitați unu care să și priceapă ce se întâmplă acolo. În rest, esti bun dacă dansează lumea și vice versa.
Se spune că muzica rock trebuie să fie una de atitudine. Să transmită mesaje sociale și politice. De ce crezi că în zilele noastre în muzica rock românească trupele se feresc să ia atitudine explicită împotriva nedreptăților?
Nu știu dacă se feresc sau nu sunt interesate de chestia asta. Atitudinea nu cred că se referă doar la „sticking it to the man”, dar în egală măsura, atitudinea lipsește desăvârșit în muzica din ultima vreme și uneori, pare-mi-se, este confundată cu excesul de zel. Îmi place să cred că pot recunoaște muzica cu atitudine, muzica cu greutate, iar trupele pe care le-am enumerat pe aici, după umila mea părere au aceste caracteristici. Temele astea „hipsteristice”, ce încearcă „explicarea universului”, adesea regăsite în alternativ, nu prea rezonează cu mine, mai ales la capitolul atitudine. În plus de asta, diplomația, într-o lume unde cuvintele dor și șira spinării s-a cam dizolvat, a ajuns o „armă” destul de puternică a modernismului. Mie, personal, îmi place sa-i spun unui om dacă-i prost, nu de alta, dar să nu-i mai chinuie și pe alții. Asta, consider, că dă atitudine în muzica pe care o faci, felul în care ești. Uită-te la muzica Motorhead și acum imagineazăți-l pe Lemmy și felul în care era. Să o spunem diplomat, nu prea tolerant. Sunt câteva chestii care merg mână în mână. Ca și atunci când te eplilezi pe picioare, bărbat fiind, dar tu vrei să faci muzică cu atitudine.
Dacă ar fi să îți descrii colegii de trupă din Axis printr-o singură propoziție care ar fi aceea? Care este liantul care vă leagă de atâția ani împreună, știind că în lumea muzicii rock formațiile se despart destul de des?
Oameni autentici. De 7 ani, de cand ne știm, nu ne-am certat o dată. Când pleci la drum, cu gândul de a o apuca pe o nișă și a compune, trebuie ca măcar două treimi din trupă să fie pe același film cu tine. Eu am avut noroc, iar Dejan și Ranko sunt frații mai mari, pe care nu i-am avut niciodată. Pentru mine sunt familie și știu sigur ca și ei simt la fel. Altfel nu-mi explic. Avem toate componentele unui proiect mort din fașă: distanța, diferența de vârstă și evident, genul de muzică pe care l-am ales, dar uite, că totuși suntem aici și o să mai fim o perioadă bună de vreme. În AXiS nu există orgolii sau interese ascunse. Toți avem o imagine a ceea ce trebuie să se întâmple, iar imaginea aia este clară și identică pentru toți trei. Ne-am dori să trăim din asta, dar suntem, în egală măsură, conștienți că până nu dai, n-ai de unde să primești. În plus, cine crede că-i ușor să razbești într-un domeniu suprasaturat, fară muncă, rabdare și voință de fier, mai bine să nu se apuce de chestia asta.
În luna martie a acestui an ai anunțat că nu veți mai cânta în Timișoara „o perioadă“ acuzând publicul că este greu de scos din casă. Unii colegi de breaslă au fost iritați de această afirmație. Cum vezi lucrurile acum, care sunt minusurile scenei de „cântări” din Timișoara? Ce ar trebui făcut ca pe viitor situația să se îmbunătățească?
Haha, normal. Oricum articolul a fost foarte interpretabil și fiecare a înțeles ce a vrut. Părerea mi-o mențin, momentan. Însă nu publicul este de vină. Asta e chestia ce nu s-a înțeles din articolul precedent. Acum, nici să vreau, nu mai am unde cânta în Timișoara. Reflektor s-a închis, la fel și The Note, urmează Capcana. Orașul a fost suprasaturat de evenimente, iar organizatorii nu au avut practici tocmai sănătoase, dacă mă întrebi pe mine. Mereu așteptarea a fost ca trupa să aducă oameni, dar ei au făcut ceva în sensul ăsta? Am cântat în orașe mai mici, unde, oameni din public au venit să-mi zică cât se bucură că patronul i-a sunat și i-a invitat la concert. Ăsta ar fi un mod de a face reclamă. Așa fac și eu, când știu că urmează să am cântare în locul X. Văd pe cine cunosc și invit personal. Astfel știu, cu siguranță, că au aflat de concert. Așa este când te afli la început de drum. „Voi muzicienii, de ce nu veniți la concerte?” face parte din categoria lozincilor de genul „tu, trupa, trebuie sa-mi aduci oamenii în club”. Tu trebuie să aduci oameni, tu trebuie să vi la concert, tu trebuie să bei și vreo 5 beri, dacă se poate, nu faci și ceva reclamă? Imediat o să vin cu bani de acasă pentru a cânta. Cauză și efect.
Cum vezi tu pașii concreți care s-au făcut pentru implementarea titlului de capitală culturală europeană în 2021 în Timișoara? Care sunt aspectele la care nu stăm bine în acest sens?
Nu știu cum stăm la alte capitole, care au fost pașii concreți, dar când vine vorba despre muzică, înteleg de ce se discută retragerea titlului. În primul rând, cum poți fi capitală culturală când în oraș nu mai sunt locuri de cântat? În al doilea rând, tot ce propune conducerea sunt concerte gratuite. Nu cred că prin astfel de manifestări, poți responsabiliza publicul față de actul artistic. Jazz TM mi se pare un răspuns eșuat la un festival, deja renumit în Europa, și anume festivalul de la Gărâna. Un fel de „cine o are mai mare”. Ce cred eu că nu s-a înțeles este, defapt, ce a vrut organizatorul să propună și anume crearea unei tradiții, a unei comunități. Cu riscul de a mi-o lua în freză, nu sunt sută la sută convins că Timișoara este pregătită pentru acest titlu, încă.
Unii spun că ora exactă în industria muzicală românească se dă la București. Mai e adevărată chestia asta în zilele noastre?
Asta-i o veche dilemă. E mai greu dacă nu ești în buricul târgului. Normal că se dau multe chestii de acolo, pentru că acolo se întâmplă cam tot. Monopolul a fost deja pus, de către marile „case de discuri”. Mass-media pleacă tot de acolo. Poți să faci treaba și de altundeva, dar, cumva, toate drumurile duc la București, iar la sfârșitul zilei, te întrebi câte drumuri mai poți face până acolo. Este, din păcate, o situație cu care trebuie să trăim și care nu se va schimba prea curând.
Care sunt trupele străine aproape de sufletul tău? De ce?
Pe lângă trupele clasice, mai sus menționate, îmi place să descopăr grupuri care se ridică la standardul acela, de a rămâne vii, chiar și când ele sau membrii lor nu mai există. Foarte greu! Una din trupele contemporane care, eu cel puțin, consider că va reuși este Rival Sons, poate ai auzit de ei. Classic Rock, cu greutate și autenticitate. De aceeași teapă este si SIMO, trupa chitaristului american JD Simo. Albumul „Let Love Show the Way” este monumental. Ce a scos mai recent nu mai vibrează neapărat cu mine, dar tot își merită locul. La fel si Philip Sayce. Poate o să te întrebi „de Greta Van Fleet de ce nu zice nimic?”. Păi nu am ce să zic. Prefer să ascult Led Zeppelin.
Care este visul tău muzical? Să ai o formație proprie și să cânți în fața a mii de oameni? Să scrii o piesă din categoria „de neuitat“? Unde te vezi peste cinci ani?
În 5 ani, mă văd încă deasupra pământului. Nu am înțeles niciodată sensul întrebării. Sunt realist, în mare parte. Nu am timp să visez. Deobicei iau lucrurile așa cum sunt și mă las purtat de vânt. Unde mă va duce el peste 5 ani, este un mister. Cât despre visul meu, îmi doresc să trăiesc decent din ceea ce îmi place să fac, doar pentru a-mi putea dedica întreg timpul în acea direcție. Doar așa cred că voi putea progresa. Îmi place să cred că o parte a visului am îndeplinit-o și anume aceea de a lăsa ceva în urmă. Am reușit să scot un album. Indiferent cât de mult sau puțin succes o avea, cine îl are își va aminti că am existat.
