Vrem nu vrem, vremurile se schimbă. Nu e nimic nou în asta, Bob Dylan încerca să ne explice chestiunea aceasta cu multe decenii în urmă. Și pentru că avem vremuri noi, e musai să ne raportăm și la evenimente noi. Zilele acestea s-au împlinit 50 de ani de la un festival care a marcat cât se poate de strașnic cultura muzicală modernă. E vorba desigur de Woodstock.
De-a lungul vremurilor, numărul festivalurilor care au marcat într-un fel sau altul „mișcarea“ s-a înmulțit constant. Ultimii ani au adus însă o explozie de astfel de evenimente, care mai de care mai „șmechere“. Cum era de așteptat, odată cu creșterea exponențială a acestora, „feelingul“ de festival a intrat la apă.
Judecând după atmosferă, pare-se că toate-s o apă și un pământ. Diferă aparent line-up-ul, dar experiența nu mai e nici pe departe ceea ce a fost odată. Practic, orice adunare la care participă câteva rulote în care se pregătesc clătite uriașe și „kurtos kalacs”, înghesuite în jurul a două – trei scene mai mult sau mai puțin echipate, poartă denumirea de festival. Fie că lumea consumă fast-food sau papanași și gulyas, fie că e bere rece la prețuri piperate , un lucru e clar: festivalurile s-au înmulțit ca ciupercile.
Dincolo de mâncare și băutură, festivalurile au o problemă cât se poate de acută. Fie că se desfășoară pe bilete de intrare sau moca, afișul evenimentelor de gen din România este în mare parte același. La fel cum la zilele orașelor din țara noastră cântă în mare aceeași artiști, și la festivalurile „altfel“ avem cam aceleași trupe. Fie ele din zona rock-ului așa zis alternativ sau a hip-hop-ului combinat cu influențe etno. Desigur, organizatorii evenimentelor de acest fel încearcă să aducă cât mai multă lume, iar pentru aceasta adoptă rețete sigure. Doar că… din asta, rezultă o uniformizare nesănătoasă. Iar acest fapt duce la regres. Căci, după cum bine zis-a Frank Zappa odată, „fără deviații de la normalitate, progresul nu e posibil“. Deci, facem și noi un festival „deviat“?
