Istoria migrațiilor în Banat. Cum s-a transformat, de-a lungul secolelor, populația din...

Istoria migrațiilor în Banat. Cum s-a transformat, de-a lungul secolelor, populația din zonă FOTO

0
DISTRIBUIȚI

Josef Wolf, conferenţiar la Institutul de Istorie şi Geografie Regională a Şvabilor Dunăreni din Tübingen, s-a aflat săptămâna trecută la Timşoara, pentru a susţine, în seria întâlnirilor din cadrul „Serilor Patrimoniului”, conferinţa „Marea colonizare din Banat” (1763-1772). Context. Desfăşurare. Memorie”, un subiect care s-a dovedit a fi de mare interes pentru numeroşi timişoreni.

Banatul, un spaţiu al migraţiilor

El a început prin a arăta că Banatul, ca întreg teritoriul românesc, a fost un spaţiu al migraţiilor începute cu multe veacuri în urmă, fiind o regiune multietnică încă din Evul Mediu, iar secolul al XVIII-lea, când a avut loc migraţia din Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană spre răsărit, o alta dinspre sud spre nord, mai puţin cercetată, şi o migraţie regională internă,  nu a constituit o excepţie, caracteristică fiind însă o intensificare a acesteia. În acest secol, colonizarea germană a fost cea mai importantă, dar sunt de menţionat şi cei care au venit în Banat din Oltenia, Serbia, Bulgaria sau Transilvania.

Colonizarea habsburgică în Banat

După cucerirea sa de către austrieci, Banatul a avut un statut distinct şi unic între posesiunile Casei de Habsburg, aceasta devenind stăpânul unic al provinciei. Prin colonizarea germană s-a urmărit reconstrucţia acesteia, iniţial pentru importanţa sa strategică, dar mai apoi şi pentru cea economică. Colonizarea habsburgică s-a făcut în mai multe etape, prima dintre acestea fiind cea carolingiană, iniţiată de împăratul Carol al VI-lea după primii ani ai cuceririi Banatului, din dorinţa de a crea o punte de legătură între Dunăre şi Mureş prin supuşi catolici.

O colonizare mai masivă şi mai organizată s-a făcut în timpul arhiducesei Maria Tereza – aşa-numita colonizare tereziană care a reprezentat una din principalele preocupări ale administraţiei habsburgice – iar ultima etapă, colonizarea iosefină, de mai mică intensitate, a avut loc în timpul împăratului Iosif al II-lea. Valurile mari de migraţii au alternat cu unele mai mici dar venirea coloniştilor din imperiu a fost continuă, ea având loc în paralel cu o migraţie internă, în interiorul provinciei.

Avantaje şi speranţe într-un ţinut îndepărtat

Convoaiele de şvabi venite în Banat din diferite ţinuturi ale Sfântului Imperiu Romano-German s-au aşezat în sate existente dar au întemeiat şi altele noi. Potrivit documentelor păstrate – cereri de emigrare, scrisori, petiţii –  cei care şi-au părăsit ţinuturile de baştină au luat hotărârea de a pleca împinşi de sărăcie, de faptul că mulţi meşteri nu mai găseau de lucru, de teama unui viitor nesigur din cauza modului în care era reglementată succesiunea pe avere sau din cauza războaielor.

Au aflat din ziare, scrisori sau prin viu grai de acest ţinut îndepărtat, pe care nu-l cunoşteau, şi au preferat să plece într-o provincie acoperită de multe mlaştini, nesănătoasă, în care mulţi s-au îmbolnăvit şi pe care au numit-o „groapa şvabilor”, căci în fiecare an, numărul deceselor era mai mare decât cel al naşterilor. Obţineau în schimb de la stăpânire dreptul de a se strămuta, numeroşii iobagi erau eliberaţi şi beneficiau şi de alte avantaje atractive, inclusiv bani de călătorie.

Un sistem de colonizare eficient

O intensificare a colonizării a început după încheierea războiului de succesiune asupra posesiunilor austriece, a căror succesoare fusese desemnată Maria Tereza de către tatăl ei, Carol al VI-lea. În acest război, habsburgii au fost nevoiţi să renunţe la Silezia, o provincie extrem de bogată, iar Banatul a fost privit ca o compensaţie pentru această pierdere. Agenţi privaţi au început să se ocupe de recrutarea coloniştilor şi aducerea lor în Banat, pe domeniul statului, unde beneficiau de condiţii mai bune decât cei aduşi de nobili pe domeniile lor. Ei organizau întreaga călătorie, se ocupau de îndeplinirea tuturor formalităţilor.

În Banat s-a propus un sistem nou de colonizare, care să răspundă unor necesităţi economice, astfel încât provincia să devină atât un furnizor de materii prime cât şi o piaţă de desfacere. Distanţa dintre aşezări nu era mai mare de 15 kilometri, iar fiecare localitate dispunea de o suprafaţă de 5.000 până la 7.000 de hectare. S-a stabilit, de asemenea, o cotă anuală de colonişti şi o mai bună folosire a prediilor – terenuri de pe care dispăruseră vechile aşezări şi erau folosite pentru creşterea animalelor – pentru ridicarea unor noi sate. După ce erau înregistraţi la Viena, transportul celor mai mulţi colonişti se făcea pe Dunăre, cu nişte ambarcaţiuni care puteau merge doar în aval, la Titel erau preluaţi de reprezentanţi ai administraţiei imperiale şi transportaţi cu căruţele la Timişoara, unde erau din nou luaţi în evidenţe, iar apoi erau repartizaţi în satele aflate în construcţie sau la localnici şvabi, dar şi români sau sârbi, care i-au găzduit în schimbul unei chirii plătite de stat – uneori ani de-a rândul – până când erau ridicate noile case, multe şi cu ajutorul românilor, în contul zilelor de robotă sau pentru bani.

Coloniştii, aduşi din mai multe ţinuturi ale Sfântului Imperiu Romano-German, vorbeau dialecte diferite şi nu se înţelegeau între ei, dar în câteva decenii au reuşit să îşi construiască o identitate locală, chiar dacă procesul de omogenizare a dialectelor nu s-a încheiat niciodată.

Memoria colonizării

Aşa cum arată planurile păstrate din acea vreme, casele coloniştilor aveau aceeaşi structură – o cameră, bucătărie, cămară, adăpost pentru animale şi magazie – după modelul celor din Germania de sud, dar din neglijenţa urmaşilor, în Banat nu s-a mai păstrat nici o casă de colonist din secolul al XVIII-lea, aşa cum nu s-au mai păstrat nici cruci aşezate la mormintele coloniştilor.


În satele bănăţene se păstrează în schimb şi astăzi străzile drepte şi perpendiculare, cu centrul civic, construite după planurile întocmite de administraţia habsburgică, pe baza cărora s-au ridicat casele din aşezări.

Există şi o memorie a colonizării, căci, spune prof. Josef Wolf, „memoria colectivă e durabilă doar dacă e cultivată. Conştiinţa pierdută s-a recuperat o dată cu constituirea conştiinţei naţionale a şvabilor bănăţeni, în 1918, când şi-au constituit instituţii proprii. În 1923, când s-au comemorat 200 de ani de la începuturile colonizării, a avut loc o mare manifestare, a început reconstituirea genealogiei şi au avut loc festivităţi care s-au menţinut în unele sate chiar în anii comunismului. În ultimii 20 de ani, s-au ridicat mai multe monumente ori au fost aşezate plăci comemorative, unele de către asociaţii şvăbeşti din Germania, altele de către actualii locuitori”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.