Numele lui Joe Gaspar este cunoscut în rândul melomanilor din întreaga țară și nu numai. Născut la Zalău, artistul a devenit în 1991 basistul formației timișorene Quo Vadis.
Trio-ul timişorean a avut parte de o serie de aprecieri, iar în urma participării la festivalul Top T din Buzău a înregistrat un „split LP” alături de trupa Floare Albastră, editat de Electrecord. Pe faţa B a vinilului editat în 1995 timişorenii au figurat cu melodiile Blind Shadow, Dusty Road Blues şi Strange Affair. Doi ani mai târziu, în 1997, Quo Vadis a editat albumul „Connect with me“ pe casetă (!), materialul fiind înregistrat la casa de discuri Voxstar Studio B. Discul a cuprins nouă piese şi a avut texte realizate de Cosmin Ţiglar, Mirela Iacob, Zoltan Turi şi membrii formaţiei.
Odată cu stabilirea sa definitivă în Canada (în 2004) artistul s-a adaptat relativ ușor la viața artistică de acolo și după câteva „tatonări“ a pus bazele grupului Joe Gaspar Band, cu care în vara anului 2012 a înregistrat albumul «Move On». Trupa a fost finalistă a concursului «Road to Memphis» organizat de Ottawa Blues Society“ iar anul trecut a lansat albumul „JGB Blue“. Am realizat un interviu cu Joe Gaspar, în care acesta ne-a povestit despre cum arăta scena de rock de la începutul anilor ’90 din Timișoara, care au fost primele discuri ascultate și activitatea sa pe scena rock din Ottawa.
– De unde vine pasiunea ta pentru muzică? Ai avut pe cineva în familie care ți-a insuflat această dragoste? Ai început să cânți cu trupa Silvana din Zalău. Care sunt amintirile tale (plăcute și neplăcute) din acea perioadă?
Am studiat pianul de la vârsta de 9 ani la Școală Populară de Artă în Zalău, orașul meu natal, pentru 4 ani. Pasiunea pentru muzică pop și rock a venit însă din ascultat muzică/discurile fratelui meu mai în vârstă (9 ani diferență) și cântatul cu prietenul meu de bloc și de suflet Kozak Andras, băiat de familie de țigani muzicieni, cu care am deslușit farmecul acordurilor și armoniilor vocale. La vârsta de 14 ani m-am alăturat că organist și vocalist formației Casei Pionierilor „Silvana” cu care am petrecut 4 ani minunați până la mutarea mea la Timișoara cu facultatea. Cu Silvana aveam sejururi în fiecare vacanță de vară la Năvodari, cântând tinerilor de vârsta noastră de la Ricchi E Poveri la Led Zeppelin, de la dansul batistuței la Compact și Iris. Amintirile neplăcute nu le țin minte, doar pe cele bune…
– În 1991 ai început cu Quo Vadis. Cum au fost primele concerte ale formației și care era atmosfera muzicală a acelor ani în Timișoara? Existau concerte, festivaluri? Publicul avea „foame“ de blues?
Vadisul pentru mine s-a născut cu ocazia primei cântări. Eram colegi de facultate cu Laci, mi-a zis de planuri de o trupă, m-a invitat la ziua lui unde l-am întâlnit pe Cici tobaru’ și fratele lui Laci, pe Szilamer. După abia două repetiții de două ore am urcat pe scenă la jam sessionul organizat de Sași Vuscan la Cazinoul Armatei din Piața Libertății. Era noiembrie 1991. Sala arhiplină, atmosfera incendiară. Am ținut-o tot așa cu jam-uri la sala de la Tehnolemn, apariții la festivaluri studențești. Succesul cu Quo Vadis a venit în 1993 cu calificarea la festivalul din Ungaria „Ki Mit Tudd” și cu participarea la renumitul festival rock din Buzău „Top T” unde am luat premiul de popularitate. Interesant, astea au fost singurele „competiții muzicale” la care am mers în concurs, în rest concerte și recitaluri. Cât despre numărul concertelor erau mai puține dar se umpleau sălile; publicul era însetat pe vremea aia. Rockul era în floare, blues-ul mai degrabă underground ca întotdeauna.
– Cât de greu a fost să te adaptezi la viața muzicală din Canada? Care sunt diferențele între scena muzicală de acolo și cea din România?
Adaptarea pot să zic a fost foarte ușoară; aici se cântă și se ascultă mult rock, cu toate sub-categoriile. Pe felia mea blues-rock e piață mare. Asta ar fi marea diferență față de România zic eu, indiferent ce gen de muzică abordezi există piață la toate nivelurile. Bineînțeles e greu să ajungi sus, dar poți să ai satisfacții din festivalurile și cluburile locale.
– Cum s-a născut Joe Gaspar Band și care sunt cele mai importante evenimente la care ați participat până acum?
– Trupa mea a luat ființă la invitația mea adresată către doi muzicieni locali din Ottawa, James Young la chitară cu care trăsesem câteva jamuri și Steve „Duper” Dupont, cu care sunt coleg în trupa Rocksnake. Am vrut să particip la concursul de blues local pentru calificarea la marele concurs anual de blues din Memphis, SUA. Ne-am înțeles așa de bine că am continuat să ne vedem și a urmat un album. Linia a fost similară într-un fel cu Quo Vadis, trio-blues-rock. Apariția la Ottawa Bluesfest în 2015 a fost probabil cea mai importantă fiind printre primele 10 festivaluri din America de Nord ca grandoare.
– Cât timp acorzi repetițiilor? Ai vreun „ritual“ înainte de concert? Ce te faci în momentul în care ai prins o zi proastă și trebuie să o cânți?
Făcând parte din trei – patru trupe, repetam înainte zilnic, cu ele sau individual. Din păcate am avut ghinion cu sănătatea și am lăsat-o mai moale. Am avut o operație majoră acum 3 ani; ca rezultat nu mai am aceași putere, o simt atât cu repetițiile cât și pe scenă. Sunt tare fericit că sunt activ în continuare, alții poate ar fi renunțat în locul meu. Cât despre zile proaste cu cântări, în momentul în care urc pe scenă uit totul și dau 100%, păi cum altfel…
– Ai simțit nevoia vreodată să te exprimi ca „solo artist“, fără altă formație, să exprimi idei proprii? Cât de greu este să ajungi la un numitor comun cu ceilalți artiști dintr-o formație?
Lucru interesant, artist solo a fost ce m-a pornit în viața muzicală de peste ocean. Neavînd o trupă a fost varianta firească. Eu cântasem în duet cu Bogy Nagy în Timișoara înainte de emigrare și aveam un repertoriu cu chitară acustică. Mi-am făcut intrarea în cluburile din Ottawa ca artist solo și la scurt timp am fost invitat la celebrul Ottawa Bluesfest să susțin un concert de o oră. Mi-am zis atunci cine naiba ascultă un tip cu o chitară timp de o ora, mă plictisesc eu singur numai auzindu-mă. A fost cel mai bine plătit „gig” luat in viața mea. Oricum nu a durat mult până m-am alăturat câtorva trupe de coveruri, apoi formând trupa mea originală, Joe Gaspar Band.
– Care sunt primele discuri pe care le-ai ascultat și cum te-au influențat acestea în cariera ta?
– Wow, nu pot să zic exact care au fost primele discuri, clar e că am crescut într-o familie muzicală pe partea tatălui (el a fost tobar în anii ’60). Fratele meu mai mare a fost colecționar / schimbător de discuri. Chiar dacă nu eram as în engleză știam melodiile pe de rost, intrau în memorie după atâta ascultat. Și acum mai țin minte unele și le cant în pseudo-engleză. Dacă ar fi să mă gândesc la discuri de căpătai din copilărie acestea ar fi „Hotel California” – Eagles, „Breakfast în America” – Supertramp, Dire Straits – primul album.
Asta la prima gândire, altfel mă duc la de-alde Abba și Beatles…
– De unde îți vine inspirația pentru piesele proprii și care este mesajul pe care vrei să îl transmiți cu muzica ta?
– Din viață de zi cu zi dacă e vorba de texte. Muzical la primul album am lucrat mult în comun cu Jamie la creearea pieselor, la al doile album pur blues fiecare a adus ideile proprii pe care le-am format împreună în piese finite majoritatea fiind ale lui Jamie. Nu avem un mesaj politic, aș zice mai degrabă sentimental în spiritul bluesului; motto-ul nostru e simplu: Let’s Rock the Blues!
– Se spune că muzica rock trebuie să fie una de atitudine. Să transmită mesaje sociale și politice. De ce crezi că în zilele noastre în muzica rock românească trupele se feresc să ia atitudine explicită împotriva nedreptăților?
– Sincer nu pot să-mi formez o părere generală despre trupele rock românești, sunt cam dezlipit de viața muzicală din România. Sunt convins însă că sunt trupe care au mesaj socio-politic dacă asta vor, nu văd de ce ar avea inhibiții.
– Care este secretul unui basist (sau vocalist) „bun“? Cât de mult contează teoria și cât de greu este să „faci echipă“ cu alți muzicieni într-o trupă?
– Sunt sute și sute de muzicieni renumiți care nu au avut cunoștințe de teorie muzicală. Unii sunt de părere că teoria ar ucide originalitatea, acea flacăra de nebunie ce face un cântec să fie special. Eu sunt undeva la mijloc, mă bucur că am fost școlit muzical; în multe formule muzicale cunoștințele mele de teorie au fostcea ce a stabilizat posibilul haos. La mijloc, cu o scânteie de nebunie și evitarea ordinarului dictat de teorie. Cât despre sinergia dintre muzicieni pot să zic că e greu să ai o formulă perfectă; mai trist e când intri într-o horă și e greu e să accepți când ceva nu merge și ar fi bine să încerci altceva.
– La ora actuală în România există o sumedenie de formații (proiecte) care se conscentrează exclusiv pe cover-uri interpretate în mod special la evenimente private. Care este părerea ta visavis de acest subiect?
– Sincer sunt foarte contrariat de acest subiect fierbinte pe piața muzicală din România. Nu văd de ce ar fi o problemă să cânți într-o trupă de coveruri dacă asta vrei să faci și este piață. Mă gândesc că financiar e mai bine decât într-o trupă originală, e la fel și aici din punctul asta de vedere. Bineînțeles că o piesă originală este apreciată dar mai greu de „vândut”. Dar asta nu înseamnă că unul sau altul e mai presus muzical. Și eu pe lângă trupa mea fac parte dintr-o altă trupă originală, Crunchy Flower, și de asemenea cânt în Rocksnake coveruri rock anii ’70.
– De la mare depărtare (din Ottawa), cum ți se pare scena rock timișoreană (și din vestul țării), la ora actuală? Ce ne lipsește și la ce capitol stăm bine? Cum se vede muzica românească în Canada?
– Nu cred că pot spunenimic de „ora actuală”. În comunitățile românești din orașele importante de aici în Canada, tot „dinozaurii” rockului românesc sunt susținuți. Ei sunt aduși să cânte, piesele lor sunt în playlisturi la chefuri. Nici eu nu sunt chiar la curent, dar știu de trupele de tineri care promovează bluesul, asta e bine.
– Care a fost concertul care te-a marcat cel mai tare în cariera ta și de ce?
– De-a lungul anilor am participat la mari concerte, festivaluri cu mii de spectatori, Pepsi Sziget Budapesta, Skip Rock București… dar cred că aș alege o cântare de club! Prima apariție Quo Vadis la clubul Music Pub din Cluj prin ’97 cred. Ne-am deplasat neștiind cât de mare e localul, care e filmul acolo, pe bani puțini. Era un bunker imens cu probabil 250-300 locuri de șezut. S-a nimerit să fie câteva evenimente majore în oraș, simpozion studențesc sau mai știu eu ce, și localul s-a umplut plin ochi. Tineretul era ca sardelele, dezmăț total. În câteva instanțe a trebuit să pun spatele la turnu de boxe că împingea mulțimea mai să-l dărâme. Mi-a luat 15 minute în pauză să răzbat până la baie, nu glumesc. Am băgat la cântat cum ne era obiceiul, ore în șir. Omu’ la ușă mi-a zis că a vândut 700 bilete, clubul a făcut o avere în noaptea aia. Noi nu, hehe.
– Dacă ar fi să dai un sfat celor care se gândesc să pășească în cariera de muzican, care ar fi acela?
– Ascultă cât mai multă muzică în genul pe care-l urmărești, nu-ți fie frică de teorie și ai răbdare să înveți instrumentul. Du-te la jam sessionuri, obișnuiește-te să cânți cu alții. Fii deschis cu alți muzicieni, găsește inspirație în ei.
– Care sunt cele mai mari provocări pe care le-ai avut în cariera ta? Cum ai trecut peste ele?
– Simplul fapt să încep de la zero aici în Canada cred că a fost o provocare serioasă. Bineînțeles vestea bolii mele de asemenea, am rămas pozitiv tot timpul știind că sunt șanse să nu mai pot cânta. Am luptat și acum nu pot decât să zâmbesc.
– Ce părere ai de revirimentul vinilului în întreaga lume în ultimii ani, e un lucru bun pentru generațiile tinere?
– Păi cum nu, e cel mai bun mod de audiție. În era digitală super compresată, sunetuldinamic al vinilului analogic e ca mierea!
– Care sunt planurile tale de viitor pe plan muzical? Unde te vezi peste cinci ani?
– Sunt îndeajuns de realist să nu-mi fac iluzii că o să ajung vreodată în primul eșalon pe piața rock de aici; sunt sute de trupe de tineri marketabili foarte bune. În schimb în blues se poate face vâlvă, indiferent de vârstă. Lucrez pentru asta, colaborez cu alți artiști; de asemenea de câțiva ani sunt vice-președintele societății Rock&Roots din Ottawa unde promovăm muzica live locală și ajutăm tinerii muzicieni. Pe viitor mi-aș dori să pătrund pe piața din Statele Unite; e mai greu chiar și pentru artiști din Canada având în vedere condițiile lor severe de a obține permise și vize de artist.
