Selecţionerii timişoreni ai României. Povestea celor cinci antrenori de pe Bega care...

Selecţionerii timişoreni ai României. Povestea celor cinci antrenori de pe Bega care au condus naţionala de fotbal

0
DISTRIBUIȚI
Foto: Gabriel Brezeanu

Ultimul timişorean prezent pe banca fierbinte a reprezentativei A, Cosmin Contra a plătit pentru ratarea calificării prin intermediul preliminariilor la Euro 2020. „Guriţă” nu e nici primul şi nici ultimul în această ipostază. Alţi tehnicieni de renume s-au aflat într-o postură similară. Unii dintre au fost tot din Capitala Banatului, aşa cum e cazul celebrului Ştefan Kovacs.

Primul antrenor al naţionalei a fost din vestul ţării, orădeanul Teofil Moraru. Cu el România a învins Iugoslavia (2-1) în întâiul joc din istoria reprezentativei (1922). Un antrenor timişorean pe banca tehnică a României a fost aşteptat îndelung, ţinând cont de tradiţia fotbalului pe Bega. Abia între 1938-39 şi 1940-41 timişoreanul Liviu Iuga a avut două perioade scurte pe banca reprezentativei A. Înainte de aceste perioade el a mai fost conducător la Chinezul şi la Ripensia, fiind totodată fost preşedinte al Comisiei de Football-Asociaţie a Comitetului Regional FSSR Timiş şi un cunoscut susţinător al introducerii profesionalismului. De numele său se leagă doar patru meciuri ale reprezentativei A. De asemenea, atunci când era conducător al „Comisiei de Selecţie”, România obţinuse o victorie răsunătoare cu Belgia în 1937.

Un selecţioner „chinez”

La doi ani după „era Iuga” bănăţenii au dat din nou selecţionerul naţionalei. Emerich Vogl a avut nu mai puţin de patru mandate (1943-45, 46-47, 47-48 şi 50-52), cum le-am numi azi. Campion de cinci ori cu Chinezul şi fost internaţional prezent la primele două ediţii ale Mondialului, cel poreclit „Ciogli” s-a desăvârşit şi ca tehnician, fiind de altfel primul antrenor emerit la fotbal din ţară. Înainte de a ajunge pe banca selecţionatei A el o pregătise din 1942 până în 1949 pe Juventus Bucureşti. Vogl a avut contact cu naţionala şi după perioadele fragmentate ca „principal”. Din postura de consultant al echipei naţionale, deţinută din 1967 şi până în data decesului său, survenit în 29 octombrie 1971 (66 ani), a fost unul dintre artizanii calificării României la Campionatul Mondial din Mexic (1970).

Petre Steinbach a fost al treilea timişorean la cârma echipei naţionale şi a avut totodată cel mai scurt mandat, undeva în luna iunie a anului 1948, după ce a luat „eventul” cu UTA. CA fotbalist a fost campion cu Colţea Braşov după ce începuse fotbalul la SC Elisabetin şi RGM Timişoara. Steinbach le-a mai antrenat pe Carmen Bucureşti, Rapid, Dinamo, Farul şi Ceahlăul. Nemţenii l-au preţuit mult pe cel care avea să se mute definitiv în RFG în 1975, unde s-a stins la vârsta de 90 de ani. S-a remarcat şi ca un sportiv erudit, fiind autorul cărţii „Footballul românesc”, un adevărat cod etic pentru fotbalişti. Cel care l-a urmat pe banca reprezentativei, orădeanul Iuliu Baratky, a stat de asemenea puţin din postura de selecţioner al României. Interesant e că Steinbach a avut un mandat şi ca antrenor al reprezentativei de tineret. Mai trebuie precizat că în epoca romantică exista o comisie cu mai mulţi tehnicieni, astfel că unele surse ar putea regăsi şi alţi bănăţeni în preajma naţionalei, aşa cum a fost cazul lui Rudy Wetzer.

Cel mai greu C.V.

Următorul nume de pe Bega pe „banca suferinţelor” „tricolore” a fost cel al marelui Ştefan „Pişti” Kovacs (1977-79, 1980). Legendarul antrenor timişorean care a cucerit de două ori Cupa Campionilor Europeni cu Ajax Amsterdam (1972 şi 73) şi pe care Federaţia îl mai dorise imediat după plecarea de la olandezi. Dar pe fir intrase atunci… Federaţia Franceză de Fotbal. Bineînţeles, în ambele cazuri, a fost nevoite de acceptul autorităţilor comuniste ca bănăţeanul adept al „Fotbalului Total” să pregătească formaţii străine. A fost chiar primul străin pe banca naţionalei „Cocoşului Galic”. De asemenea, Kovacs sau Covaci (cum mai e scris, românizat) a mai fost „secund” al naţionalei înainte să ia un titlu cu Steaua. Antrenor federal încă din 1962, a fost în staff la Mondialul mexican (1970) iar selecţionerul de atunci, Angelo Niculescu, a povestit cum Kovacs l-a aşteptat pe Dobrin în patul său după una dintre serile de pomină ale piteşteanului, motiv pentru care „Găscanul” nu ar mai fi prins echipa.

Ca „principal” al României a fost numit după o pauză de un an de la episodul francez, ocupând între timp şi funcţia de vicepreşedinte FRF.


A avut sub comandă nume grele ale fotbalului nostru, precum Ilie Balaci, însuşi Nicolae Dobrin sau Marcel Răducanu. Totuşi, „tricolorii” nu au reuşit să se califice la Campionatul Mondial din Argentina (1978). În al doilea mandat echipa naţională a ratat şi calificarea la Mondialul din Spania (1982). Autoritățile comuniste l-au acuzat, în mod revoltător, că ar fi cedat Ungariei un meci în acea campanie de calificare.

Ştefan Kovacs s-a stins pe 12 mai 1995 la Cluj-Napoca. France Football îl consideră pe timişorean ca fiind în top 50 cei mai buni antrenori din istoria fotbalului, celălalt român aflat în această ierarhie e Mircea Lucescu. Ca jucător „Pişti” Covaci nu a avut o carieră impresionantă, evoluând totuşi la formaţii bune, precum CAO, Ripensia, CFR Cluj şi „U” Cluj.

Foto: Gabriel Brezeanu

Ghinionul lui „Guriţă”

Ultimul timişorean pe banca naţionalei, Cosmin Contra a fost totodată şi unul dintre cei mai tineri selecţioneri ai României din istorie. A fost numit după demiterea lui Christoph Daum, când avea doar 41 de ani şi o experienţă mai puţin bogată ca mulţi dintre predecesorii săi. Fost jucător la Poli, Dinamo, Milan, Alaves, Atletico sau Getafe, „Guriţă” şi-a început cariera chiar în oraşul natal, ca antrenor-jucător al alb-violeţilor. A atras atenţia mai ales după ce a câştigat Cupa României cu Petrolul, a mai avut o experienţă în China iar la naţională a ajuns (şi) după o Cupă a Ligii câştigată cu Dinamo în faţa lui ACS Poli.

Începutul său pe banca „tricolorilor” nu a fost rău, România obţinând de multe ori puncte în extremis pe terenul unor grupări mai bine cotate la momentul respectiv, în Danemarca (preliminariile CM 2018), Serbia (Nations Cup) şi Norvegia (preliminariile CE 2020). Ajuns la finele unei campanii ratate de calificare la Mondialul din Rusia, Contra avea obiectiv declarat să ducă naţionala la Europeanul în cadrul căruia Bucureştiul va găzdui patru jocuri. Anul trecut „tricolorii” s-au clasat pe locul 2 în noua competiţie Liga Naţiunilor UEFA, în spatele Serbiei, dar în faţa Muntenegrului, ţară cu un coeficient apropiat de al României. Un gol în plus pe terenul celei din urmă ar fi însemnat urna a treia la tragerea la sorţi pentru stabilirea grupelor din preliminariile Euro 2020. Stanciu şi compania au avut apoi şi ghinion, nimerind într-o companie selectă, alături de Spania, Suedia şi Norvegia. „Tricolorii” au rămas în cărţi pentru calificare până în penultimul joc, dar au cedat lamentabil, scor 0-2 cu suedezii pe Arena Naţională. Bun motivator, timişoreanul nu a mai reuşit pe finalul campaniei să-şi mai motiveze jucătorii, care au cedat clar şi în ultimul meci, de la Madrid (0-5). Ce-i adevărat, în aceste jocuri naţionala a fost lipsită de mai mulţi jucători de bază iar alţi internaţionali nu au fost folosiţi la echipele de club. Ceea ce a limitat şi mai mult aria de selecţie şi aşa destul de săracă în ultimii ani. Aceste aspecte nu l-au ferit însă pe tânărul selecţioner de critici acide.

Chiar şi aşa, România mai avea o şansă de a ajunge la Europeanul de anul viitor în momentul despărțirii de Contra. Lucru posibil datorită clasării din… Liga Naţiunilor. „Tricolorii” vor juca la primăvară în deplasare în semifinalele play-off-ului, împotriva Islandei, în cazul unei victorii lupta finală se va da acasă cu Ungaria sau Bulgaria, misiune care îi revine noului selecţioner – severineanul Mirel Rădoi.

Patru selecţioneri arădeni

Pe lângă cei enumeraţi vestul ţării a mai dat la echipa naţionale patru antrenori, cu toţii din Arad. Aceştia sunt Coloman Braun-Bogdan, Francisc Ronay, Gheorghe Albu şi Emeric Jenei (Agrişu Mic). De remarcat că un alt timişorean, Alexandru „Elek” Schwartz a antrenat formaţia reprezentativă a unei alte ţări – cea a Olandei, între anii 1957 şi 1964.

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.