Horațiu, toboșarul trupei Persona: „Nu cred că e un lucru rău să...

Horațiu, toboșarul trupei Persona: „Nu cred că e un lucru rău să oferi oamenilor și evenimente culturale gratuite, cât timp sunt și de calitate“

0
DISTRIBUIȚI

Numele lui Horațiu Oană este cunoscut melomanilor în primul rând drept tobarul formației Persona. Trupa care a luat naștere în anul 2003 a reușit în scurt timp să-și creeze un nume în scena autohtonă grație brit-pop-ului abordat și a editat albumul de debut, „Suburbia Afterlife”, cu zece ani în urmă. În luna septembrie a anului 2015, fanii formaţiei timişorene au avut parte de o veste cât se poate de tristă: trupa a decis să-şi încheie activitatea. Comeback-ul Persona s-a petrecut la ediția din 2018 a Revolution Festival, iar rarele apariții ale formației au fost savurate din plin de public.

După un concert susținut la sfârșitul anului trecut în Timișoara, formația revine „acasă“ sâmbătă 25 ianuarie la Publik, unde Gaben (voce, chitară), Coco (bass), Horațiu (tobe), Vlad (sintetizatoare, keyboard, chitară acustică) și DJ Mack (turntables, FX) promit un spectacol „mai intim“ care cu siguranță va fi pe placul fanilor. Înaintea acestui concert am realizat un interviu alături de Horațiu Oană (tobarul care se află în trupă încă din 2009) în care acesta ne-a povestit cum i se pare scena muzicală actuală din Timișoara, care sunt primele discuri pe care le-a ascultat și care a fost concertul care l-a marcat cel mai tare în carieră…

De unde vine pasiunea ta pentru muzică? Ai moștenit pe cineva din familie? Care au fost primele evenimente la care ai apărut în fața publicului?

A început ca o joacă. O curiozitate personală. Prin liceu mai exact, clasa a IX-a. Un domn învățător a avut excelenta idee de a înființa o trupă de muzică formată din elevi. Mă atrăgea ideea de a încerca să cânt la un instrument muzical. Am mers, să văd despre ce e vorba. Acolo mi-au fost explicate primele informații legate de un set de tobe. Încercasem anterior să învăț chitară. Nu s-a lipit nimic de mine. Mama mea a cântat la rândul ei, tot în liceu, la voce cu o trupă. Și obișnuia și să picteze, deci probabil pasiunea asta are și o moștenire genetică. Primele evenimente cu public au apărut la relativ scurt timp după ce am fost acceptat în proaspătul proiect muzical, la diverse evenimente școlare. Din păcate, pe atunci înregistrările audio–video erau destul de complicat de obținut, așa că singurul material pe care îl mai am e o casetă audio de la repetiții, înregistrată de noi cu un casetofon de prin anii ’80.

Ai activat in formatia Coroziv. Care au fost cele mai frumoase momente alături de această trupă și care este motivul pentru care trupa nu mai exista?

Privind în urmă, totul a fost foarte fain. Viața și societatea erau parcă mai simple pe atunci. Muzical, nu metal-ul/hardcore-ul explodase, se asculta mult Deftones, Soulfly, Mudvayne, Machine Head, System Of A Down, Fear Factory, etc. Existau mai multe trupe și pe plan local, ce abordau genurile trupelor enumerate mai sus. Însă, să faci rost de instrumente decente și consumabile pentru ele, era o adevarată provocare. Cel mai fericit caz presupunea să ai rude sau cunoștințe pe afară, dispuse să ajute. Nu prea existau magazine de muzică, iar cele existente erau extrem de limitate ca și opțiuni. Așa că lucrurile se făceau de cele mai multe ori improvizat, cu atât mai mult cu cât în perioada respectivă nici posibilitățile financiare nu erau strălucite, studenți fiind.

Eram fericiți însă că putem face asta. Era grozav să simțim că făceam parte dintr-o comunitate artistică frumoasă, că am devenit prieteni și chiar colaboratori cu artiști pe care îi respectam și admiram. Pe atunci se organizau destul de multe concerte de gen, multe în cluburi și locuri care nu mai există sau nu mai au aceeași destinație în prezent. Cred că cele mai frumoase momente le-am trăit la concertele din Jazz Club Pod 16. Dar au fost foarte foarte multe, exista și Underground Festival, ulterior Rock La Mureș, Student Fest și tot felul de festivaluri de rock pe la care mai eram invitați. Coroziv s-a destrămat pentru că la un moment dat fiecare dorea să cânte chestii diferite stilistic, așa că am decis de comun acord să ne oprim acolo, pentru că nu mai funcționa.

Mulțumirile însă pentru șansa de a urca pe scenă, pentru încrederea acordată unor copii la început de drum și pentru organizarea atâtor evenimente frumoase merg spre Emil Biebel. Și dacă tot mulțumesc, atunci mulțumesc pentru momentele faine tuturor prietenilor din trupele timișorene cu care am avut onoarea să împart scena în perioada respectivă: Virus (R.I.P Flavi), Scrum, Era Ticăloșilor, Stage Dive, Stone Fixion, Paria, SART, Implant Pentru Refuz și mulți alții care nu îmi vin acum în minte.

Aveai emoții înaintea cântărilor? Mai ai și acum?

Absolut, întotdeauna. Cred că de asta nu scapă nimeni, niciodată, oricât de multe concerte ar avea la activ. De fiecare dată, indiferent de eveniment, am un „nod” în stomac; de obicei dispare după primele două piese.

Ce părere ai despre concursurile de descoperire de talente gen Vocea României? Sunt necesare? Cei care participă la asemenea concursuri au ceva de câștigat de pe urma apariției lor?

De ce nu? Nu știu dacă „necesar” e cuvântul potrivit. Cu siguranță le sunt folositoare unor oameni talentați care poate nu au alte posibilități de a fi descoperiți pe plan artistic. Cred că deschid niște uși utile. Chiar și experiența în sine oferă o introducere destul de exactă în ceea ce înseamnă un act artistic cu public, cuiva care nu a mai încercat asta.

Care sunt primele discuri pe care le-ai ascultat și cum te-au influențat acestea în cariera ta?

Formatul fizic cel mai accesibil la vremea respectivă au fost casetele audio. Prima mea casetă a fost Guns’n’Roses – „Appetite for Destruction”. Apăruse însă televiziunea prin cablu, prin ’93 – ’94 parcă, nu mai știu exact, și aveam acces la MTV UK, care difuza pe atunci foarte mult rock, toată ziua rulau clipuri Nirvana, Soundgarden, Alice In Chains, Pearl Jam, Stone Temple Pilots, Nine Inch Nails, Bush, Garbage, The Cure, Faith No More, Type O Negative, The Smashing Pumpkins, Radiohead, Red Hot Chili Peppers etc, dar și Beastie Boys, Depeche Mode, Bjork, David Bowie, U2, Eurythmics, Madonna, Michael Jackson, Snoop Dogg, etc. Cu numele astea și multe altele am crescut. Mă mai uitam fascinat și la emisiunile Headbanger’s Ball, Yo! Raps și evident, Beavis & Butthead, care aveau la rândul lor multă muzică bună. Casetele de la Rocka Rolla erau de asemenea o sursă importantă de muzică nouă. M-au influențat, în sensul că m-au ajutat în primul rând să înțeleg că muzica e mult mai complexă decât credeam, m-au făcut să identific ce îmi place stilistic, și să îmi doresc, în final, să cânt rock.

Ce părere ai de muzica pop–rock românească de la ora actuală? Care sunt formațiile sau artiștii care îți plac? Ce lipsește din scena autohtonă?

E în regulă. Mi-ar plăcea să existe mai multă diversitate muzicală, dacă ar fi să găsesc un minus. Dar e în regulă. Oamenii ar trebui încurajați să experimenteze, să se joace mai mult cu sunetele, cu atât mai mult cu cât posibilitățile tehnice actuale permit asta mai mult ca niciodată. Nici eu nu fac asta, deși ar trebui. Îmi plac mulți, amintesc aleatoriu câteva nume: Lights Out!, Zimbru, Brigada Artistică Urbană, Implant Pentru Refuz, Blazzaj, Methadone Skies, The:Egocentrics, Sebastian Spanache Trio, JazzyBit, The Mono Jacks, Brum, Acetobă, The Case, The Different Class si mulți altii.

Care a fost concertul care te-a marcat cel mai tare în cariera ta și de ce?

Concertul de lansare al albumului de debut Persona, „Suburbia Afterlife”, la River Deck, Timișoara, mai 2010. Foarte mult și foarte fain public. Chiar am simțit atunci că facem ceva ce contează într-un fel, pentru mulți.

Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit vreodată în cariera muzicală? Dacă ar fi să dai un sfat celor care se gândesc să pășească pe acest drum, care ar fi acela?

„Less is more”. Sfatul e să încerce. Neapărat. E un drum anevoios, însă cu recompense personale enorme.

Cum ți se pare scena muzicală din Timișoara? Care este raportul dintre trupele și artiștii care cântă muzică proprie și cei care interpretează muzica altora (cover-uri sau tributuri)? Cum ți se pare publicul și care e diferența dintre oamenii care vin la un concert de sine stătător și cei care participă la un eveniment privat (nuntă, botez, etc)?

Merge înainte. Din păcate Timișoara stă foarte rău la capitolul spații pentru evenimente.


Multe locații faine de live s-au închis. Lumea nu prea mai iese la concerte, indiferent de gen. Nu înțeleg de ce. Oricum, cred că există mai multe trupe de cover–uri decât trupe cu compoziții proprii, probabil pentru că e mai ușor să înveți să reproduci compoziții deja existente decât să construiești tu piese de la zero, însă înțeleg și de ce e așa, există o cerere tot mai mare de muzică live pentru evenimente private. Ori, ca sa poti mulțumi pe toată lumea, cea mai simplă schemă este să îți creezi un repertoriu, cu piese foarte cunoscute, piese pe care lumea le recunoaște de la primele acorduri. Mai mult, reprezintă modalitatea cea mai la îndemână de a face bani din muzică. E loc pentru toată lumea, important e să se cânte. Depinde și ce urmărești ca trupă, cred. Compozițiile proprii prezintă riscul de a nu avea succes. Cu cover-uri nu prea riști nimic, știi din start că vor prinde, cu condiția să fie și cântate bine. Mi-ar plăcea să văd trupe de cover-uri care să încerce să reinterpreteze cover-urile, să își lase amprenta creativă personală, cum fac de exemplu francezii de la Nouvelle Vague.

Cât despre public… e fain. Nu există nicio diferență între unii și ceilalți, oamenii au vrut dintotdeauna să asculte muzică, să danseze, să se distreze, să uite de probleme, indiferent de eveniment.

Ce părere ai de concertele susținute în centrul orașului (sau în alte locuri) unde intrarea este liberă? Ce ar trebui să se schimbe în viața muzicală a Timișoarei?

Nu cred că e un lucru rău să oferi oamenilor și evenimente culturale gratuite, cât timp sunt și de calitate. De exemplu, e foarte OK faptul că un festival foarte fain, Jazz TM, e gratuit; multă lume care nu merge la concerte în cluburi e în felul ăsta pusă în contact direct cu artiști și cu un gen muzical pe care poate înainte îl ignorau total, iar un concert de acest gen la care participă de multe ori din curiozitate poate să le schimbe total percepția.

Păcat totuși că la toate evenimentele publice organizate de către municipalitate rulează prin rotație aceleași nume și genuri muzicale în fiecare an. Nu e ca și cum nu ai avea de unde alege. Înteleg și faptul că încearcă să se aducă nume cunoscute, în special din sfera muzicii comerciale tocmai pentru a „prinde” la un număr cât mai mare de oameni, însă tot nu mi se pare o abordare corectă. Nu știu ce presupune exact și cum funcționează în detaliu organizarea unor asemenea evenimente, așa că nu pot avea o părere obiectivă.

Care sunt numele reprezentative pentru tine ale scenei timișorene de-a lungul timpurilor (și-n zilele noastre) și de ce?

Au fost și sunt multe trupe și artiști foarte faini în Timișoara. Mulți instrumentiști grozavi. Îmi vin în mine acum Neurotica, Implant pentru Refuz, Bio, Negură Bunget, Blazzaj, Brigada Artistică Urbană. Datorită calității compozițiilor și a actului artistic.

Ai simțit nevoia vreodată să te exprimi ca „solo artist“, fără altă formație, să exprimi idei proprii? Cât de greu este să ajungi la un numitor comun cu ceilalți artiști dintr-o formație?

Da, am avut gândul ăsta uneori, din păcate, nu am facut nimic să se și concretizeze. Încă nu am renunțat la idee. Și da, e destul de dificil uneori să ajungi la un numitor comun cu colegii din trupă, inevitabil se ajunge și la opinii diferite, așa că de multe ori ești nevoit să găsești căi neutre de rezolvare ale unor situații.

Se spune că muzica trebuie să fie una de atitudine. Să transmită mesaje sociale și politice. De ce crezi că în zilele noastre în muzica românească trupele se feresc să ia atitudine explicită împotriva nedreptăților de orice fel?

Muzica e un mod de exprimare extraordinar. Din punctul meu personal de vedere, cel mai expresiv. Atitudinea nu trebuie să fie neapărat de natură politică. Nu cred că socialul si politicul ar trebui să reprezinte un leitmotiv în muzică. Avem trupe care fac asta de mult. Mesajele sociale și politice se regăsesc de mult timp și în rock, și în rap, și în pop, și în reggae… Muzica trebuie să exprime fix ce vrei tu să exprime. Nu e nevoie nici măcar de cuvinte uneori, iar asta e și mai fain.

Conflictul dintre generații a fost prezent dintotdeauna. Crezi că în zilele noastre, prăpastia dintre „vechi“și „nou“ este mai acută decât în trecut?

Nicidecum. Cred că rămâne fix la fel. Singurul element care se schimbă sunt generațiile. Oamenii vor fi întotdeauna șocați de tot ceea ce nu înțeleg, de tot ceea ce interferează în vreun fel cu busola lor morală, să zic așa. Fiecare generație a avut tabu-uri si chestii considerate ca fiind de neconceput pentru generațiile mai vechi, chestiuni care, odată cu trecerea timpului, au devenit încet acceptate ca fiind normale.

Ne îndreptăm cu pași repezi spre Timișoara 2021. Crezi că se vor întâmpla lucruri faine în orașul nostru în capitală culturală europeană? Vom face față cu brio? Cum stăm la capitolul pregătiri? Ce ne lipsește și la ce capitol stăm bine?

Sper din suflet. De regulă evit să intru în chestiuni care implică arătatul cu degetul. Vedem. Ar fi păcat să nu se întâmple. Capitolul comunicare îmi pare totuși cam inexistent. Lipsesc locații faine pentru evenimente. Nu prea mai ai unde să cânți în oraș. Sper să se întâmple ceva fain în sensul ăsta.

Cum ai descrie colegii tai din Persona, fiecare intr-o propozitie?

Nu mi-a plăcut niciodată sa bag oamenii în niște cutiuțe etichetate cu cuvinte–cheie, stabilite în funcție de experiența mea personală cu ei. Dacă aș putea enumera în schimb la modul general câteva trăsături comune, definitorii ale colegilor din trupă, ar fi: Oameni cu mare drag de muzică și de viață în general, pozitivism și mult, mult umor.

După o pauza de câțiva ani, Persona a aparut din nou pe scenă. Care au fost cele mai frumoase momente cu Persona și ce aduc nou în peisaj compozițiile proaspete ale formației? Cum ți se pare eticheta de „brit-pop” cu care a fost catalogată Persona, e adevărată sau nu?

Da, am realizat că ne lipsea tuturor asta, și că e păcat să nu mai cântam doar pentru că la un moment dat nu ne-am mai înțeles. În prezent lucrurile s-au schimbat puțin ca abordare și stil, în sensul că piesele noi conțin multe elemente electronice, tot felul de samples și layere, care combinate cu instrumentele tradiționale construiesc structuri interesante. Evident, toate astea se fac live. Anul acesta plănuim să și înregistrăm piese noi, ținta urmărită ar fi un nou album. Suntem încântați până acum de noile compoziții. Pe măsură ce apar piese noi, acestea vor înlocui majoritatea pieselor vechi din playlist-ul actual de live. Dar mai e de muncă.

Care este secretul unui bun tobar? Cum te „antrenezi“ pentru a fi in formă la concerte?

Nu m-am considerat niciodată un bun instrumentist, însă, general valabil, cred că e munca. Talentul fără muncă de multe ori ajunge să se irosească. Studiul individual joacă un rol enorm în dezvoltarea vocabularului muzical. Exerciții pe un practice pad, de regulă rudimente.

Ai colaborat de câteva ori și cu Arc Gotic. Cu ce trupe ai fi dispus să colaborezi pe viitor dacă ți s-ar cere?

Da, am avut plăcerea de a cânta și cu Arc Gotic, ne știam de multă vreme, a fost o experiență foarte interesantă, m-a scos puțin din zona mea de confort, din punct de vedere stilistic, iar asta e întotdeauna un lucru folositor. Cât despre colaborări… cu oricine, nu am niciun fel de criterii de selecție și limitări, e foarte fain să încerci să cânți în diverse formule, de multe ori duc la lucruri surprinzătoare muzical.

Cum ți se pare scena muzicală din Timișoara în 2020? Se poate face o comparație cu anii ’90 si perioada de dinainte de Revolutie când scena rock timișoreană era recunoscută ca fiind una dintre cele mai interesante din România?

Se cântă bine. Dacă este să compar, din punctul meu de vedere lucrurile sunt mult mai faine acum. Creativ, calitativ, tehnic. Raportat la anii 90, în care lumea abia începuse să asimileze informații noi și să se dezmeticească artistic. Despre perioada de dinainte de Revoluție nu pot să mă pronunț. Cred că era foarte greu să faci asta, având în vedere cenzura și persecuția politică dar și lipsurile vremii. În prezent însă, a crescut foarte mult calitatea actului artistic, a crescut si atenția acordată imaginii unei trupe. Au apărut și trupe tinere interesante, oameni care experimenteaza, proiecte interesante.

Unde te vezi peste cinci ani, care-s planurile tale de viitor?

Sper că tot în spatele tobelor, pe cât mai multe scene, cu idei noi și un nou album Persona, pe vinil.

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.